Peisajele satului, pe care le purta ca pe o icoană în suflet, îl chemau acolo unde îi place să fie trezit de privighetori, să meargă desculţ prin rouă, iar la amiază, obosit de lucru, să se odihnească sub un cireş înflorit… Întors, realitatea l-a amărât. Aproape o jumătate din case au rămas pustii, tinerii fură vinul şi murăturile din beciurile gospodarilor, dar şi găinile din coteţe, pe care le pârpălesc pe la miezul nopţii – zakuska cea mai întrebată a acestui soi de haiduci moderni…
Pământurile stau pârloagă. Mulţi se bucură când cineva moare, înghesuindu-se doar la masa de pomenire. Noaptea auzi numai urlete de câini şi sudălmi. Toţi se plâng că n-au bani, dar când le propui ceva de lucru – garantându-le câte 150 de lei pe zi, hrană şi băutură -, refuză, luându-te în râs că-i consideri drept argaţi.
„Am vrut să dărâm un sărăieş, le dădeam olanele, lemnul, piatra din fundament – totul, dar nici n-am avut cu cine vorbi. Cum să mai anunţi o clacă, precum se făcea pe vremuri?”, mă întreabă el, amintindu-şi că, în tinereţea lui, lumea avea turme de oi, cirezi de vaci, fiecare gospodar tăia porcul la Crăciun, iar acum satul este stăpânit de baistruci şi găinari, care îi fluieră pe oamenii gospodari.
Născută la sat, veşnicia a ajuns ca o văduvă care boceşte pe drumuri…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
