Deși contemporanul lui, profesorul D. V. Țoni l-a caracterizat astfel:
„Vasile Harea… fire cinstită și idealistă, muncitor cu condeiul, modest şi tăcut, dar plin de hotărâre şi cu o clară viziune a rosturilor şi îndatoririlor naţionale. (Viața Basarabiei, 1944, nr. 3-4)”.
Fiind student, alături de alţi tineri basarabeni, s-a încadrat conştient în lupta de eliberare naţională, și toată viaţa și-a consacrat-o acestei lupte.
Vasile Harea s-a născut la 25.VII.1895 în s. Susleni, jud. Orhei şi a murit la 30.I.1987, fiind înmormântat la Cimitirul Sf. Vasile din Dealul Galata din Iaşi.
Provine dintr-o familie de răzeși cu vechi rădăcini în istoria Moldovei, fapt comunicat de academicianul Ștefan Ciobanu într-un discurs la Academia Română.
Școala primară și Școala Duhovnicească a făcut-o la Chișinău. Mai apoi a studiat la Seminarul Teologic din Chişinău (1909-1917), Facultatea de Litere şi Istorie a Universităţii din Iaşi (1918-1924), Sorbona (Franţa, 1930-1932).
De perioada studiilor în școala superioară sunt legate și niște amintiri publicate în revista ieșeană Cronica (1993, nr. 2) de către Mihail Harea, care a intitulat filele memorialistice ale lui Vasile Harea Amintiri din primăvara regăsirii:
Pe la 15 sau 16 septembrie (1917–M.H.) am plecat împreună cu colegul de redacție P. Stihi la Kiev, unde am stat mai bine de două săptămâni. Scopul plecării a fost înscrierea noastră la Universitatea Sf. Vladimir din capitala Ucrainei…
…Planul nostru nu era însă acela de a urma cursurile universitare la Kiev, nici nu aveam bani suficienți. Încă din timpul Seminarului decisesem să urmăm cursurile Universității din Iași și să ne consacrăm luptei pentru luminarea poporului românesc din Basarabia, chiar cu riscul de a suferi prigoana autorităților rusești (…).
Planul călătoriei noastre la Kiev era numai acela de a obține certificatele de înscriere la Universitate, măcar pentru o perioadă relativ scurtă, pentru a fi scutiți de încorporarea în armata rusă…
…Între timp am fost cu Vlad Cazacliu la o ședință a Congresului Naționalităților, unde m-am întâlnit cu basarabeanul Teofil Ioncu și am făcut cunoștință cu Dumitrașcu, inginer de căi ferate, și cu Ștefan Bulat, învățătorul care a jucat apoi un rol important în mișcarea națională românească din Transnistria.
Într-o zi, împreună cu Vl. Cazacliu, Teofil Ioncu și ing. Dumitrașcu, ne-am prezentat la prezidiul Radei Ucrainene, unde ne-a primit batiko al mișcării naționale M. Grușevski.
Închipuiți-vă o sală de vreo 7 sau 8 metri (clădirea Radei era într-o școală), cu două mese lungi și cu câteva bănci la mijloc, iar într-un colț – o masă mai mică, dar destul de spațioasă și un fotoliu vechi în care era instalat președintele Radei, și lângă el, la aceeași masă, o dactilografă, iar ungherul din spatele mesei – ocupat de o casă de fer de mărime mijlocie, kaznaceistvo, adică un fel de casierie a tinerii republici autonome ucrainene, cum ne spusese respectabilul istoric. (M. Grușevski (1866-1934), istoric – Iu. C.)
Când ne-am recomandat, M. Grușevski ne-a răspuns cu destul umor că suntem bineveniți în casa săracă a noului stat ucrainean. A evocat apoi legăturile de prietenie seculară și de lupte comune împotriva turcilor și tătarilor din Crimeia a principatelor dunărene, Moldova și Valahia, ca și a căzăcimii zaporojene, ne-a mai spus că în momentul acela, ei nu aveau în casa de fier mai mult de o sută de mii de ruble, ca în curând, după ce se va consolida organizarea noului stat ucrainean, vor emite monedă proprie.
Ne-a mai vorbit – plin de încredere fermă – că mișcările naționale vor izbândi peste tot. Încrederea îi era alimentată și de atmosfera care domnea la Congresul Naționalităților ce se ținea de mai bine de trei săptămâni.
Evident, delegații noștri la congres, T. Ioncu și Vl. Cazacliu, nu i-au ascuns că țelul final al mișcării naționale moldovenești este constituirea unui stat unitar al tuturor românilor, ceea ce batiko a admis ca ceva de la sine înțeles.
A fost ales deputat în Sfatul Ţării din partea Societăţii Studenţilor Moldoveni din Kiev şi Odesa (conform hotărârilor Sfatului Ţării din 26.I.1918 şi 2.II.1918, locurile rezervate moldovenilor de peste Nistru). Mandat validat de la 25.XI.1918 până la 27.XI.1918.
A rostit o cuvântare de salut în ziua inaugurării şedinţelor Sfatului Ţării (21.XI.1917) în numele colaboratorilor gazetei Cuvânt moldovenesc.
Ulterior, pe la mijlocul anilor ’30 ai sec. XX a devenit director al Liceului Alexandru Donici, apoi al Liceului B.P. Haşdeu (1939-1944), profesor al Universităţii din Iaşi (1947-1952; 1957-1966), conducător de doctorate la Istoria literaturii ruse (1966-1979).
Fostul elev, regretat publicist și pedagog Constantin Bobeică, își amintea în articolul intitulat Un exilat în istorie – Vasile Harea, publicat în revista Nistru (1990, nr.6):
Vasile Harea… În amintirea-mi, estompat de ani, îi revăd figura, un pic adusă de spate, parcă sub povara unor gânduri mult prea grele, pentru firava-i făptură… Obraz pal sub o privire boltită, mustață discretă deasupra buzelor subțiri. O privire cercetător-evazivă, îndreptată parcă mai mult în interior decât în afară. La fel îi era și mersul – încet, meditativ, fără adresă parcă. I-aud vocea, rostind cuvintele în surdină, ca și cum n-ar fi fost adresate interlocutorului, ci mai mult spuse pentru sine, cu o nuanță afirmativ-interpretativă. Sobrietate și concentrare. Nicio vorbă, niciun gest de prisos.
Întreaga-i ființă emana liniște, îngăduință și demnitate.
Spre deosebire de intelectualii cu tradiții ereditare (pe care am avut ocazia să-i cunosc tot în acei ani), care respirau superioritate, mândrie și distanțare glacială, Vasile Harea poseda și emana o anume căldură omenească, țărănească, mai ales pentru noi – trimișii satelor.
Vasile Harea a colaborat cu diverse publicaţii: Cuvânt Moldovenesc, România nouă, Sfatul Țării, Viaţa Basarabiei, Revista Fundaţiilor Regale, Minerva, Şcoala Basarabiei şi atle publicaţii interbelice, iar după război a fost prezent în paginile ediţiilor: Iaşul nou, Iaşul literar, Românoslavica, Revista de istorie şi teorie literară ş.a.
Opera lui este una de natură istorică și filozofică:
Mesianismul rusesc din secolele XV şi XVI. – Iaşi, 1927; Românii de peste Nistru. – Bucureşti, 1923; Datoriile învăţătorului pentru şcolile normale. – Craiova, 1935; Manual de Sociologie pentru licee şi şcoli normale. – 1938 (în colaborare cu P. Andrei); Filozofia lui Tolstoi. – Bucureşti, 1944; Alecu Mateevici. Viaţa şi opera (1986, manuscris); Basarabia pe drumul Unirii. – Bucureşti, 1995.
Dintre distincţiile de stat a fost posesor al medaliei Ferdinand I cu panglici şi spadă.
El chiar de la debutul lui în presă a știut să-și măsoare mersul înainte prin comparație.
La începutul marii bătălii de eliberare națională Vasile Harea a scris următoarele:
„Mişcarea naţională din Basarabia, începută acum vreo zece ani şi mai bine de un grup de intelectuali, în timpul revoluţiei ruseşti, a avut rezultate frumoase. Totuşi, nu se poate zice că a dat cele mai frumoase roade, deoarece această mişcare a fost îndrumată greşit. Aceasta mai cu seamă o putem spune pentru timpul revoluţiei ruseşti. În loc ca în tot poporul să se trezească o idee pentru a se uni cu toţi ceilalţi fraţi de peste brazdă, acest popor a fost mereu îndreptat de către povăţuitorii săi cu totul în altă parte, a fost ţinut în alt cerc de idei.
Acum, când viaţa obştească este asigurată, când avem chezăşie deplină că spunându-ne deschis părerea nu vom fi asasinaţi de gloata provocată de „revoluţionarii” de ieri, de-alaltăieri, o seamă de intelectuali, mai mult din studenţimea română din Basarabia, şi-a spus crezul, care este: întregirea neamului românesc din toate părţile! Această idee de-acum tot mai mult este îmbrăţişată de românii intelectuali din Basarabia. Cea mai frumoasă dovadă este declaraţia învăţătorilor din ţinutul Chişinăului şi credem că în curând toţi românii intelectuali vor îmbrăţişa cu dragoste această idee şi se vor mira numai, cum de au putut, să rămână în rătăcire până acum, căci într-adevăr, toate dovezile celor de orientare rusească n-au nicio bază serioasă.
Totuşi, dacă ne vom adânci mai mult în căutarea pricinilor, care au avut ca urmare că mişcarea naţională altădată a fost rău îndrumată şi că chiar şi acum dovezile celor de orientare rusă au un teren priincios în sufletul ţăranului moldovean, apoi vom găsi multe pricini destul de serioase.
Pentru noi, unirea Basarabiei cu celelalte părţi româneşti este mai întâi de toate o chestie de existenţă a poporului nostru. Apoi în al doilea rând vine şi chestia de dreptate. Trebuie să se şteargă fărădelegea făcută în anul 1812 de ţarul rus, Alexandru I. Poporul, crescut în împrejurări istorice, geografice şi economice cu totul străine Rusiei, a fost cu toate acestea alipit la ea şi silit de biciul rusesc să ducă aceeaşi viaţă cu Rusia, dacă nu de fapt, apoi cel puţin de ochii lumii. În limba oficială rusească nu există pentru lumea europeană o Basarabie moldovenească, ci o gubernie rusească, cu un popor rusesc, ca şi cel din tot colosul rusesc…
7 februarie 1918.
(Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească. – Cluj, 1926).
Despre caracterul lui Vasile Harea, despre felul lui de a fi un om cu deschidere universală și cu niște convingeri neclintite ne vorbește un singur exemplu. În plin război cu URSS, adică cu rușii, în 1942, susține la București teza de doctor cu tema: Filozofia lui Tolstoi. Iar în 1944, cu puțin timp până la intrarea armatelor sovietice pe teritoriul României scoate cartea cu același titlu.
De aceea nu este de mirare faptul că a îndurat cu stoicism, ca un veritabil filozof, grelele încercări prin care i-a fost dat să treacă după 1944:
– Este un adevăr absolut că din paharul nedreptăților și umilinței a băut din plin și Vasile Harea, precum mulți basarabeni și transnistreni refugiați după 1940 în România…
– Da, a băut din plinul acestui pahar! În 1952, în luna mai, a fost alungat din Universitatea ieșeană, împreună cu un alt mare profesor, savantul filolog Gh. Ivănescu. La ședința de epurare nici n-au avut dreptul să participe! Ce a urmat?
Câteva săptămâni groaznice pentru el, pentru noi toți, membrii familiei. Percheziții în urma cărora securiștii plecau încărcați cu cărți, broșuri, teancuri de scrisori. Apoi, amenințări cu deportarea la Canal… Cu mare greutate a reușit să fie încadrat, din toamnă, ca lector de limba rusă la un institut tehnic. În 1954 Comitetul Central al PMR va ordona o nouă anchetare a sa. Astăzi, datorită cercetărilor de arhivă întreprinse de dl Dănuț Doboș, doctor în istorie, știm ce acuzații i-au fost aduse: „dușman al regimului democrat-popular”, „reacționar înfocat” etc., etc. Știm și care au fost persoanele ce l-au ostracizat. Ceea ce însă știu numai eu, dar, iată, doar până în acest moment, căci acum vă spun și dumneavoastră, este prețul pe care l-a plătit tatăl meu în acei crânceni ani pentru a rămâne în libertate. Adevărat n-a fost trimis nici la Canal, nici în închisori, pentru că a acceptat să robotească într-una din ocnele camuflate ale regimului, ocna la care erau condamnați să muncească mulți basarabeni care cunoșteau limba rusă; din 1952 și până în 1958 – când a fost readus la Universitate – Vasile Harea a tradus pentru așa-zisul „Institut de Studii Româno-Sovietic” nu mai puțin de 40 de cărți, da, ați auzit bine, patruzeci de volume fără a fi remunerat! Mai știu că la acea ocnă a robotit până la sfârșitul zilelor sale și Teofil Ioncu, fost ministru de finanțe în Basarabia, care, iarăși, a scăpat de canal grație faptului că era un bun cunoscător al limbii ruse… Calvarul tatălui meu însă a continuat și după ce a fost readus la universitate. Era permanent marginalizat, chiar și atunci când, într-un fel sau altul, oficialitățile erau puse în situația de a-i recunoaște meritele…
(Un misionar al culturii naționale – Vasile Harea.//Literatura și Arta, nr.20, 18 mai 1995, interviu acordat cercetătorului literar Vlad Chiriac, de către scriitorul Mihail Harea, fiul lui Vasile Harea).
Iar într-un alt interviu acordat cercetătorului literar Vlad Chiriac, același Mihail Harea, concluzionează:
Indiscutabil, prima universitate a vieții sale a fost mișcarea națională din Basarabia, în care s-a integrat chiar de pe băncile Seminarului Teologic. Deși foarte tânăr, devine „mâna dreaptă” a lui Pan. Halippa, care îi încredințează conducerea ziarului „Cuvânt Moldovenesc”…
…Au fost și alte universități ale vieții. În cei aproape doi ani petrecuți la Paris, a îndurat chiar și foame, pentru că bursa îi venea cu mare întârziere din țară, din cauza crizei, dar tot mai găsea răgaz, pentru a poposi deseori în galeria Grand-Opera, pentru a-l asculta pe marele Șaliapin. Dar al Doilea Război Mondial? După evacuarea Liceului „B.P. Hasdeu” la Craiova, a fost singurul intelectual arestat și judecat de un tribunal militar sovietic. A scăpat de execuție datorită calmului și elocinței cu care a demonstrat ofițerilor uși nevinovăția sa… Mai cred că la desăvârșirea sa ca om de cultură au contribuit și marile prietenii pe care le-a întreținut în decursul timpului, ca Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, Petre Andrei, Ștefan Bârsănescu, Gala Galaction, Ștefan Ciobanu… Destinul adevărat al tatălui meu? Poate cel al unui cărturar care a găsit resursele necesare, spirituale, de a se reprofila atunci când, cu brutalitate, nu i s-a permis să-și urmeze vocația, cea de filozof și pedagog. Astfel s-a născut slavistul și istoricul literar… Poate cel al memorialistului, pentru că cele peste 800 de pagini inedite de amintiri și comentarii conțin, nu numai după părerea mea, dar și a unor specialiști care le-au consultat, numeroase epizoade de importanță covârșitoare pentru rescrierea istoriei contemporane.
(Un misionar al culturii naționale – Vasile Harea.//Literatura și Arta nr.20, 18 mai 1995)
Scriitorul Mihail Harea (n.9.XII, 1939, Chișinău, profesor de geografie) a reușit postum să publice mai multe pagini din opera și memoriile păstrate în manuscrisele lui Vasile Harea, încât avem impresia că filozoful și publicistul nici n-a plecat dintre noi…
