Călătorie în inima Bucureştiului. Piața Victoriei de-a lungul timpului / FOTO

Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, Piața Victoriei nu făcea parte din București, ceea ce vi s-ar putea părea foarte ciudat. Pe vremuri, ea se afla în capătul Drumului Brașovului. Mai apoi, când Constantin Brâncoveanu a ajuns domnitor, pentru a crea legătura între moșia sa din Mogoșoaia și Palatul Domnesc din centrul Bucureștiului, s-a născut drumul numit Podul Mogoşoaiei – Calea Victoriei de astăzi. Denumirea de „pod” vine de la faptul că drumul era pavat cu bârne din lemn, lungi de 8m şi groase de 25-30cm. Iar ceea ce numim azi Piaţa Victoriei purta o denumire foarte plastică pe-atunci: Capul Podului.

Pe parcursul secolului al XVIII-lea, întreaga zonă se dezvoltă, Podul Mogoșoaiei devenind o importantă arteră a oraşului. În timp, locul bârnelor din lemn este luat de pavajul cu piatră şi, în curând, devine una dintre primele străzi care beneficiază de iluminare stradală.

La 8 octombrie 1878, Armata Română pătrunde triumfătoare în Bucureşti, în urma Războiul de Independență, pe Podul Mogoșoaiei – iar drumul îşi schimbă astfel denumirea: devine Calea Victoriei. Iar Capul Podului se transformă în Piaţa Victoriei.

A trecut de-atunci aproape un secol şi jumătate, timp în care piaţa a fost bombardată – în Al Doilea Război Mondial – şi a mai cunoscut o schimbare de denumire în vremea comunismului: Piaţa Victoriei Socialismului. S-a întors la numele care trimite la strălucitul episod al independenţei abia după revoluţia din decembrie 1989.

Astăzi, Piața Victoriei este un loc colorat, în care viața şi agitația urbană sunt la ele acasă, unde clasicul se împleteşte cu modernul – e, cu adevărat, inima oraşului.

Exerciţiu de imaginaţie: înapoi în interbelic

Dincolo de istoria acestui loc în sine, cea mai frumoasă imagine a Pieței Victoriei ar fi undeva în anii 1930. Şi cel mai nimerit ar fi să vă luați bastonul sau umbreluța de soare cu dantelă pe margine, jobenul sau pălăria, și să vă imaginați aici în perioada interbelică.

Pe locul actualului sediu al Guvernului se afla pe-atunci un edificiu splendid: Palatul Sturdza. De jur împrejur erau multe vile, printre care, stând cu fața la palat, în stânga, se înălţa Vila Oromolu. Peste drum de ea se găsea Monumentul Eroilor Corpului Didactic – acesta fusese ridicat în memoria învățătorilor și profesorilor căzuți în Primul Război Mondial. Statuia fusese realizată de sculptorii Ion Jalea și Artur Verona, după un desen al Marthei Bibescu. Mai târziu, în 1940, monumentul a fost înlocuit cu cel al Regelui Ferdinand I, iar pe vremea comunismului a fost instalat, glorios, Monumentul Ostașul Sovietic – dărâmat în 1990.

La dreapta Palatului Sturdza, pe locul unde se află blocul mamut ce a adăpostit Comitetul Olimpic, era Palatul Societății Funcționarilor Publici. Construit în anul 1900, în frumosul stil neoromânesc, după planul arhitectului N. Mihăescu, palatul a pierit la bombardamentele din 1944, împreună cu Palatul Sturdza.

Dar să nu uităm că ne aflăm în anii ’30! Războiul nu și-a făcut încă simțită prezența, bombele nu s-au atins de frumoasa piață, iar comunismul e departe. Palatul Sturdza, Monumentul Eroilor Corpului Didactic, Palatul Societății Funcționarilor Publici, Muzeul Antipa, o farmacie mare și printre ele presărate vile elegante, toate sunt încă aici. Diamante mici, ce formează o bijuterie a timpului și o imagine simbolică a Bucureștiului interbelic. Puteți să admirați, să dansați, să cumpărați flori și chilipiruri de la vânzători ambulanți!

Apoi, ca într-o mașină a timpului, războiul începe, bombele bubuie, palatele se dărâmă, clădirea Guvernului se construiește, statuia ostașului sovietic apare, apoi cade la pământ, doborâtă de macarale. Undeva în spate Muzeul Antipa nu s-a schimbat prea mult, doar vulturii din piatra au zburat de pe fațadă. Muzeul de Geologie a rămas tot acolo. Tot mai multe mașini, oamenii se strâng, vin şi pleacă. Ce a rămas astăzi pe loc e doar o parte din imaginea vechii Pieţe a Victoriei.

O bijuterie de palat. Literalmente

„Palatul Sturdza de la Capul podului”, cum îi mai spuneau bucureștenii, este de departe cea mai mare pierdere arhitecturală a zonei. A fost construit ca reședință privată de prințul Grigore M. Sturdza, după planurile arhitectului Iulius Reiniqke. Se spune că prințul l-a ales pe acesta arhitect pentru a-și cere scuze că-i surzise tatăl dându-i o palmă. Probabil vă întrebați cum se poate să surzești de la o palmă. Ei bine, Grigore Sturdza era cunoscut pentru abilitățile sale sportive. Îi plăcea să înoate, să facă gimnastică și să se dueleze. În fiecare dimineață căra un vițel pe umeri până acesta ajungea la vârsta de 3 ani – de aici îi vine și porecla Beizadea Vițel.

De asemenea, Grigore M. Sturdza fusese general al armatei turcești – ocupând apoi aceeași funcție și în România. Victor Bilciurescu afirmă amuzat în cartea sa, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, că atunci când Sturdza pășea pe dalele din piatră din Piața Victoriei, acestea cedau sub greutatea sa. Așadar, nu e de mirare că o palmă de-a sa putea surzi un om.

Dacă, în epocă, întrebai aleatoriu câteva persoane ce părere au despre palat, unii ar fi spus că este frumos, alții că este prea încărcat. Această aglomerație de stiluri și ornamente ce se întâlneau pe zidurile clădirii arată, într-o oarecare măsură, firea originală a prințului. Și interiorul palatului era unul aparte. La parter se găseau băi, saloane și salonașe dedicate musafirilor și întâlnirilor importante. Partea de sus era dedicată prinţului și Ralucăi, ultima sa soție. Pentru că deţinuse funcția de pașă, Grigore M. Sturdza a cerut să aibă și o odaie decorată în stil oriental.

Din păcate, prinţul nu s-a putut bucura de palat și de toate bogățiile din el, căci în anul finalizării clădirii, 1901, acesta a murit. Peste trei ani, palatul va fi cumpărat de stat, devenind sediul Ministerului de Externe.

Şi dacă Primul Război Mondial nu și-a pus prea mult amprenta asupra sa, cea de-a doua conflagrație mondială şi-a înfipt adânc colții în destinul clădirii. Anul 1942 este începutul perioadei negre pentru Palatul Sturdza: atunci este avariat în timpul unui incendiu, iar peste puțin timp, în vara lui ’44, este bombardat.

Lucrările la noul Minister de Externe începuseră deja de ceva vreme, dar distrugerile din anii războiului au justificat demolarea, în 1945, a vechiul „Palat Sturdza de la capul Podului”. Un articol din revista „Realitatea Ilustrată”, nr. 1 din 14 august 1945, surprinde, în doar câteva cuvinte, atmosfera apăsătoare și dureroasă de după război, când se decide demolarea unei foste bijuterii a Bucureștilor de-altădată: „Palatul, adus la ruină de bombardamentele aeriene, a constituit timp de vreo treizeci de ani centrul politicii Balcanice, astfel că sub loviturile târnăcolului cade o casă istorică”.

Există voci care susţin astăzi că Palatul Victoria, sediul Guvernului României, s-ar afla chiar pe locul fostului Palat Sturdza. Nimic mai fals. Decizia contruirii Palatului Victoria fusese luată încă de la finalul perioadei interbelice, iar construcția a început în 1937 și s-a terminat în 1944. Palatul Victoria se afla, astfel, în spatele Palatului Sturdza. Din cauza avariilor provocate la noua construcţie de bombardamentul din 1944, lucrările au fost reluate și finalizate în 1952.

Proiectat pentru a găzdui Ministerul de Externe, Palatul Victoria a fost în timpul perioadei comuniste sediul Ministerului de Externe și al Consiliului de Miniștri – devenind, în 1990, sediu al primului guvern al României post-comuniste. În 2004, Palatul Victoria a fost inclus în Lista monumentelor istorice.

Școala Comunală Mavrogheni

Poveștile acestui spaţiu încep cu mult timp înaintea anului 1832, când generalul rus Pavel Kiseleff, tăind pădurea care mărginea partea aceasta de oraș, a creat șoseaua numită azi în cinstea lui Șoseaua Kiseleff.

Primul care a avut dorința de a înfrumuseța și moderniza actuala Șosea Kiseleff a fost domnitorul Nicolae Petru Mavrogheni (1786-1790). Acesta a proiectat o grădină împodobită cu garoafe, lalele si trandafiri, despre care se crede că a fost sămânța din care a luat naștere mai apoi Parcul Kiseleff. Tot el a fondat Spitalul Filantropia, o fântână cu apă de izvor, un târg mare de vite, ce se ținea pe spațiul în care sunt acum Muzeul de Geologie și cel al Țăranului Român, şi un chioșc renumit: chioșcul Mavrogheni.

Despre Nicolae Mavrogheni se spune că era un om cu adevărat extravagant. Putea fi văzut mergând cu alaiul după el într-o trăsură la care erau înhămați cerbi cu coarne aurite. Și totuși a pus suflet în amenajarea „periferiei Bucureștiului”, cum era desemnată zona pe vremea aceea.

În perioada lui de domnie s-au pus bazele locului pe care se află acum Școala nr. 11 „Ion Heliade Rădulescu”. Aici a apărut mai întâi o biserică ce poartă hramul „Izvorul Tămăduirii”. Apariția acestei biserici i-o putem datora fiicei lui Mavrogheni, deoarece a fost clădită în 1786 ca semn de mulțumire pentru vindecarea fetei de o boală socotită incurabilă. Cișmeaua secată ce se află pe gardul școlii amintește de Izvorul Tămăduirii – ea are formă de scoică, iar apa țâșnea din gura leului.

În curtea bisericii se găsesc mormintele unor personalități istorice românești, precum mormintele familiei Sutu, mormântul principesei Zoe Văcărescu, al familiei Filipescu și, desigur, mormântul lui Ion Heliade Rădulescu.

Curând apare și o tipografie în curtea bisericii, unde s-au tipărit lucrări importante pentru cultura națională. Un exemplu este ziarul „Curierul românesc”, prima gazetă românească scrisă cu caractere chirilice de Ion Heliade Rădulescu.

Apoi se înființează Școala de Meșteșuguri Mavrogheni. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea se remarca prin două reușite tehnice realizate chiar de elevii școlii: aceştia renunță la sobele din teracotă și meșteresc un sistem de încălzire ce preia căldura vetrei din bucătărie și o transportă printr-o conductă. Iar cea de-a doua inovaţie este înlocuirea lumânărilor cu lampe pe gaz sau cu unt de rapiță. Pe parcursul timpului, Școala de Meșteșuguri este desființată, apoi reînființată în câteva rânduri, până va fi, într-un final, mutată.

Clădirea Şcolii Comunale Mavrogheni, cea pe care o vedem azi, este realizată de arhitectul Giulio Magni în anul 1896. Este realizată în stil neoromânesc, iar elementele specifice ce oferă un caracter aparte clădirii sunt: friza din ceramică smălțuită, ce poartă numele mai multor cărturari precum: Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alexandri, Costache Negruzzi, Gheorghe Șincai, Nicolae Bălcescu și Ion Văcărescu, alte elemente fiind turnulețul cu ceas și cișmeaua secată.

Muzeul Naţional de Geologie şi comorile sale

Muzeul Național de Geologie este una dintre clădirile vechi ale Pieței Victoriei. A fost proiectat în anul 1906 de arhitectul Victor Ștefănescu în stil neo-brâncovenesc. Acesta a fost arhitectul-șef al expoziției jubiliare din 1906, cu ocazia împlinirii a 50 de ani de domnie a primului rege al românilor (1866), participând la amenajarea Parcului Carol I din București.

Clădirea muzeului are o fațadă împodobită cu elemente arhitectonice specifice Renaşterii Apusene. Se poate observa cu ușurință celebrul pridvor în stil brâncovenesc, specific bisericilor, plasat imediat deasupra intrării principale. De asemenea, ornamentația bogată a ancadramentelor, a coloanelor și a balustradelor trădează prin motive florale și vegetale de influență barocă.

Un an de zile a durat procesul de construcţie, iar scopul a fost găzduirea Institutului Geologic Național. Trebuie menționat şi faptul că muzeul nu a fost deschis mereu publicului. Astfel, între anii 1906 și 1990, clădirea a găzduit doar Institutul Geologic Național, având doar o colecție de roci și minerale deschisă publicului larg. S-a încercat deschiderea unui muzeu în numeroase rânduri, însă organizarea unei astfel de instituții a fost zădărnicită de bombardamente și cutremure, culminând cu cel din 1977, când imobilul a fost grav afectat, colecțiile fiind mutate temporar într-o altă clădire. Lucrările de refacere și consolidare a clădirii au demarat abia în 1983, cu un proiect care, fără a afecta stilul inițial, corespundea ideii de muzeu, de colecții deschise, vizitabile de un public larg.

Refacerea clădirii s-a făcut întocmai, pornind de la fotografiile de epocă, mai puțin sala Bibliotecii, care avea mobilier masiv din stejar până sub tavan (12 m înălțime!) și o scară în spirală ce ducea la balconul ce înconjura sala ca un brâu.

Deschiderea oficială a Muzeului Geologic s-a făcut, în sfârșit, în aprilie 1990.

În prezent, muzeul este o secție a Institutului Geologic Național, cuprinde 14 expoziții de bază și conține aproximativ 7.700 exponate din totalul de 70.000 de mostre aflate în colecțiile științifice ale muzeului. De asemenea, expozițiile muzeului cuprind toate ramurile științelor geologice – de la formarea planetelor, a mineralelor, a rocilor, a zăcămintelor de substanțe minerale utile, tectonică globală, până la evoluția vieții pe Pământ, apariția omului și interacțiunea sa cu Terra – „muzeul seamănă cu o carte uriașă din care atât specialiștii, cât și oamenii obișnuiți pot afla lucruri interesante”.

De la etnografie la PCR – şi apoi la Muzeul Țăranului Român

Muzeul Național al Țăranului Român este unul dintre cele mai diversificate muzee din familia europeană a Muzeelor de Arte și Tradiții Populare.

Clădirea care găzduieşte actualul muzeu a fost construită în perioada 1912-1941, după planurile arhitectului N. Ghica-Budești. Muzeul Național al Țăranului Român este continuatorul Muzeului de Etnografie, artă națională, artă decorativă și industrială, înființat la 1 octombrie 1906. Numele acestui muzeu este legat de activitatea neobosită a lui Alexandru Tzigara-Samurcaș. În jurul anului 1901, inspirat de Expoziția Universală de la Paris, Tzigara și alți etnografi români au luat în considerare mai întâi înființarea unei colecții etnografice permanente în România. Apropierea de familia regală a României a dus la crearea Muzeului de Etnografie, artă națională, artă decorativă și industrială.

Muzeul a avut însă o poveste tristă în perioada comunistă, când, în 1953, a devenit Muzeul Lenin-Stalin, apoi Muzeul Partidului. Abia în 5 februarie 1990 a fost transformat în Muzeul Țăranului Român şi a devenit cunoscut pentru colecțiile sale formate din 100.000 de obiecte: de la costume, ceramică, feronerie și obiecte casnice populare, la mobile și chiar o bisericuță din lemn, monument istoric din secolul al XVIII-lea, strămutată aici în anul 1992.

Clădirea, ilustrare a stilului neoromânesc inspirat din tradiția brâncovenească, dispusă în forma incintelor de tip monastic, a fost finalizată abia în anul 1941, luând înfățișarea actualului monument de arhitectură. Zidăria aparentă din cărămidă roșie, arcadele și elementele traforate, foișorul amintind de clopotnițele vechilor mănăstiri, conferă clădirii somptuozitatea unui adevărat palat al artei.

***

Traseul pietonal „Piața Victoriei de-a lungul timpului” face parte din proiectul „Tineri Voluntari pentru Patrimoniul Românesc” al Asociației Turism Istoric. Turul a fost realizat în luna septembrie a anului 2017 și a adunat 60 persoane în fața Curții Vechi, curioase să descopere istoriile Bucureștilor de odinioară.