Răspunsul lung e un pic mai complicat. Probabil că întâlnirea la care a participat în Uzbekistan a fost un șoc pentru Putin. Se aștepta la măcar mesaje de susținere, nu neapărat și la gesturi concrete. În schimb s-a ales cu o umilință totală. Dacă de la Erdogan te poți aștepta la gesturi golănești, faptul că China își exprimă nemulțumirile într-un mod în care Putin trebuie să le ia în discuție înseamnă sfârșitul. Sigur că toți cei de-acolo erau uniți mai degrabă de ura față de SUA, dar nici asta nu e suficientă pentru a risca. Faptul că Putin pierde, și o face la un mod catastrofic face dificilă orice apropiere, până la urmă nimeni nu vrea să fie asociat politic cu un loser. Haita de lupi de acolo a simțit sânge și unii au și acționat, fie lăsându-l să aștepte la întâlnirile oficiale, fie chiar atacând pozițiile ruse. A fost momentul în care Putin cred că a simțit că a pierdut respectul internațional. Cât timp armata rusă era temută, cât timp lumea credea că Putin va rezista la vârf, era acceptat în „clubul băieților răi”. Acum armata lui pierde și pare o gloată fără cap în debandadă, sancțiunile vestice lovesc economia și afectează partenerii Rusiei, toleranța lor scade.
Tentativa sa de escaladare a conflictului din Ucraina (care poate să fi fost o reacție de „stai că vă arăt cine sunt eu”) prin „mobilizarea parțială” s-a transformat într-o catastrofă din toate punctele de vedere. Haos administrativ, enervarea inclusiv a propagandiștilor proprii care au ajuns să ceară nici mai mult nici mai puțin decât „împușcarea” celor de la comisariatele de recrutare, care au chemat la oaste oameni peste 40 de ani, bolnavi, peste 300.000 de tineri care au fugit din țară, revolte prin republicile din Federație, cea din Daghestan având cel mai mare potențial de contagiune…
Ținând cont de cum au evoluat lucrurile – cu fixarea unei ore de difuzare, apoi amânarea până a doua zi a discursului oficial este posibil ca Putin să fi încercat să reziste, intuind dezastrul ce va urma. Privind însă retrospectiv, dacă ne aducem aminte de zilele premergătoare invaziei, când a măturat pe jos cu Patrușev, sau ședințele cu Gherasimov și Șoigu care se uitau la el ca la un nebun, mai poate fi valabil și un alt scenariu: că toți din jurul lui știau, dar el a ignorat și a mers pe cine știe ce informații. Deci, este la fel de plauzibil scenariul ca pur și simplu să fi luat el singur decizia, așa cum ar fi direct la comanda militară după cum sugerează surse americane. Poate mobilizarea generală decretată de el să fie un semn de slăbiciune, de cedare în fața naționaliștilor și a celor care visează VelikoRusia și care cereau fermitate, mobilizare generală și atacuri cu rachete nucleare. Poate să fie cum am zis mai sus, dorința de a arăta „ce poate”.
Problema principală a acestei mobilizări e una politică. „Deghizarea” războiului în „operațiune militară” specială însemna că e o chestie minoră, rezolvabilă de „profesioniști” – militari sub contract, mercenari. Nu afecta oamenii obișnuiți care își vedeau de treburile curente, eventual, mai strângeau un pic cureaua în fața Occidentului hapsân care prigonește Rusia, dar occidentalii oricum vor suferi mai mult de frig și foame așa cum are grijă propaganda să ne țină la curent. Mobilizarea, mai mult sau mai puțin parțială, aduce, în primul rând informația că profesioniștii nu s-au descurcat și că armata este înfrântă. Apoi, sunt luați oameni de pe stradă și duși pe front. Chiar dacă accentul este pus pe provinciile îndepărtate – oricum, cele mai multe victime pe front sunt din partea minorităților naționale – deja s-au speriat și cei din orașele mari, Moscova, Sankt Petersburg, de unde se înregistrează cele mai multe emigrări.
Orice dictatură se bazează pe structurile militarizate – miliție, armată, servicii secrete. Rusia nu face evident excepție. În primele etape ale invaziei, cei pe care a picat vina au fost cei din serviciile secrete. Ținând cont de înfrângerile militare, este posibil să urmeze cei din armată, de aici mobilizarea cvasi-generală la care aparent Putin s-ar fi opus. Doar că această mobilizare scoate la iveală toate slăbiciunile sistemului, între care lipsa dotărilor, echipamentelor și armelor necesare. Efectiv, tot ce avea mai bun armata rusă a fost „tocat” în cele 7 luni de război în Ucraina. Ce a mai rămas din trupele sale sunt deja obosite, demotivate, din ce în ce mai lipsite de resurse. Noii recruți nu au de cine să fie antrenați, nu au cu ce să fie dotați, pur și simplu sunt carne de tun în cel mai propriu sens cu putință.
Nemaifiind deghizată în operațiune militară specială, evoluția negativă a conflictului din Ucraina se va reflecta politic și cineva va trebui să plătească costul. Momentan nu există semne că la Kremlin a început ciomăgeala între „armată și securitate” ca la noi în 89, dar nici mult nu mai este. Momentan, Putin pare la momentul vizitei în Iran în timp ce la Timișoara lumea a ieșit în stradă.
Sursa: politichii.ro
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
