Mai ales, pe cel al „Moldovei de la Chişinău”. Viaţa politicienilor – deci, şi a jurnaliştilor – se învârte între Guvern, Parlament şi interimara, de doi ani încoace, Preşedinţie. Iar viaţa oamenilor trece în paralel cu cea a respectivilor oameni şi instituţii de stat.
Într-un cuvânt, suntem la fel de „rătăciţi în stenograma replicii”, despre care scriam joia trecută, singurul element nou care s-a adăugat la toate acestea fiind evadarea lui Eduard Baghirov. Un clovn care a transformat în circ o întreagă ţară – inclusiv prin faptul că a devenit imediat subiect de dezbateri politice – şi care, prin fuga sa, a demonstrat odată în plus, contrar însăşi politicii oficiale a ţării sale mamă, că ţara din care a evadat cu succes este o butaforie. Pentru că, indiferent dacă Baghirov a fost ajutat să fugă de oameni de stat sau de oameni pur şi simplu (plătiţi), periplul său trădează un adevăr pe care, recunoaşteţi, îl simţim cu toţii la diferite niveluri – iluzia că existăm. Că avem poliţie care ne apără, justiţie care ne face dreptate, hotare despre care putem spune „sus şi tare” că sunt păzite atât de bine, încât un regim liberalizat al vizelor pentru moldoveni nu trebuie să sperie niciun european.
Îl întrebam odată, într-un articol de prin 2008, pe fostul ministru de Externe, Andrei Stratan, dacă mizeriile pe care le face poliţia lui Papuc nu-i reduc la zero eforturile – declarate, cel puţin – de apropiere a Moldovei de Europa. Nu mi-a mai răspuns … Mă gândesc acum ce vor spune actualii responsabili de la Externe dacă, la următoarea rundă de negocieri pe vize, vor fi întrebaţi pe unde şi mai ales în ce mod a trecut rusul Baghirov hotarul, şi câtă încredere poate să aibă Bruxellesul în rapoartele instituţiilor moldovene, care afirmă că întrunim din ce în ce mai multe criterii pentru a avea liber la vize. Nu vreau să zic că evadarea „clovnului” – ca şi arestarea lui, de altfel, care de către mai mulţi oficiali europeni, inclusiv Dunja Mijatovici, a fost tratată ca îngrădire a libertăţii de exprimare – va surpa tot ce au clădit, în doi ani, domnii Iurie Leancă, Natalia Gherman şi reprezentanta OSCE pentru Libertatea Presei, colegii lor de la Externe, care au în gestiune „dosarul vizelor”. Chiar sper să nu se întâmple asta, căci ar fi mare păcat… Dar o mică fisură nu exclud să apară şi cum, în condiţiile Europei de azi, o mică fisură îţi poate juca o mare festă, „capra face, oaia trage” încetează să fie doar un simplu şi banal proverb.
Ştiu: oamenii noştri „de stat”, cu foarte mici excepţii, nu se simt în postură de oaie suferindă – dacă nu au acte româneşti, la sigur ţin prin buzunarele lor paşapoarte diplomatice. Şi nu sunt singurele „averi” care-i fac fericiţi… Iar faptul că deseori ei dărâmă ceea ce alţii zidesc… mă rog, or lua-o de la capăt „salahorii”, că nu e pentru prima dată. Aşa stând lucrurile, nu-i costă nimic să apuce cazul Baghirov de coarne şi să-l transforme în noi polemici – una în plus, una în minus, toate sunt bune în circul politic de la Chişinău. Mai ales că, dacă faci un mic efort şi reuşeşti să râzi, ai şanse să te încălzeşti un pic.
Şi am râde, dacă nu ar fi totul atât de trist. Oricât de „clovn” ar fi Baghirov, înţelegem cu toţii că el chiar nu ar fi putut să fugă fără a avea acordul, fie şi tacit, al unor organe competente şi persoane influente. Bănuiesc, aceleaşi organe şi persoane care azi se acuză reciproc că nu l-au păzit cum trebuie pe bloggerul evadat, că l-au lăsat să scape etc., etc. Ghimpu face aluzii la Filat – pentru că acesta e singurul politician de la Chişinău pe care Baghirov nu l-a criticat; Filat declară (abia marţi, la o săptămână după marea evadare) că n-a discutat cu Putin subiectul Baghirov; Lupu mai mult tace… Iar noi suntem puşi în situaţia de a decide: să-i credem ori ba? Şi pe cine anume să credem?
Cert e că, dacă ţara ar fi una adevărată şi nu, aşa precum scriam mai sus, o butaforie, nici n-ar fi nevoie de acest „exerciţiu intelectual”. Pentru că într-o ţară normală funcţionează o regulă genial de simplă: funcţionarul trebuie să facă ceea ce îi cere legea, nu ce îi cere şeful sau, şi mai rău, buzunarul. Şi dacă funcţionarul ar fi urmat buchea legii, „clovnul” Eduard Baghirov s-ar mai fi aflat şi azi la Chişinău. Că-i vinovat sau ba, asta deja e altă întrebare.
P.S. Ideea cu funcţionarul, legea şi şeful – pe care o ştim cu toţii, de altfel, dar pe care unii preferă să o uite – am furat-o de la invitaţii de luni seară ai Nataliei Morari: câţiva dintre membrii echipei de experţi care a elaborat ambiţioasa şi aparent utopica Strategie naţională de Dezvoltare „Moldova 2020” – http://particip.gov.md/categorylist.php?l=ro. De ce „ambiţioasă”? Pentru că îşi propune, într-un termen scurt, o schimbare radicală la faţă a ţării. Adică, să fim veritabili, nu butaforici – şi nu e deloc simplu…De ce şi „utopică”? Pentru că, dacă statul şi societate nu întreprind măsuri urgente, atât eforturile celor care au elaborat Strategia, cât şi cele de transpunere a ei în practică riscă să se spargă de acelaşi perete invizibil care se cheamă „funcţionarul moldovean” – care ascultă de şef şi buzunar, şi nu de lege.
P.P.S. Ieri-seară, când încheiam de scris acest articol, ambasadorul Victor Guzun mi-a trimis o informaţie aproape ciudată de la Tallinn. Primarul capitalei estoniene, Edgar Savisaar, a fost amendat cu aproape 1000 de euro pentru că, pe o porţiune de drum pe care viteza maximă legală e de 90 km/oră, el a mers cu 137. Ciudăţenia constă în faptul că Savisaar a acceptat din prima să plătească, a recunoscut că a încălcat legea şi chiar şi-a cerut scuze de la cetăţenii estoni. Cum credeţi, ce-ar fi făcut funcţionarii noştri?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
