Cu trei partide proeuropene în căutarea unor soluții de guvernare a R. Moldova în următorii patru ani. Totul parcă pare tras la indigo, cu un singur detaliu. Sau poate două. Noi nu mai suntem proștii din 2009-2010. La fel cum europenii nu mai sunt naivii din perioada în care nu puteam alege un președinte. S-au întâmplat prea multe între timp: ucrainenii mor la est, rușii avansează metodic spre frontierele istorice de altă dată, iar victoria obținută de ideea europeană a fost atât de efemeră și trasă de păr, încât ar fi mai bine să tăcem despre asta. De când s-au anunțat rezultatele alegerilor aud printre oamenii noștri multe văicăreli și ofuri, de „cât de proști sunt moldovenii noștri” și cum au putut ei să voteze în așa hal cu Dodon. În realitate, lucrurile sunt explicabile și erau previzibile. Cine a crezut că peste un ciclu electoral masa comunistă și rusofilă de 40% va dispărea este naiv și absolut rupt de realitățile moldovenești.
L-am auzit și pe Vlad Filat spunând că rezultatul alegerilor „…nu este un miracol, şi nu este al lui Dodon, nici a steluţei lui Dodon. Este rezultatul lui Vladimir Vladimirovici Putin. Nu cred că trebuie să aduc argumente sau explicaţii”. În realitate voturile lui Dodon și PCRM au rămas tot acolo unde au fost. Proști sunt nu moldovenii, rușii sau găgăuzii care au votat, ci guvernarea proeuropeană care n-a știut să convingă această masă să dea votul pentru viitorul european și nu pentru unul euroasiatic, asemănător cu ceea ce se întâmplă în Ucraina.
Din punctul de vedere al moștenirii istorice, rezultatele obținute în aceste alegeri sunt o victorie, pentru că cei o sută ani de ţarism şi peste cincizeci de ani de comunism nu puteau să fie contracarați de niște acțiuni puerile ale unei guvernări proruse în general, care abia din 2009 a schimbat politicile interne și de orientare externă spre spațiul de civilizație europeană. Prin urmare, este un miracol că am putut în două (sau poate trei) cicluri electorale să menținem traseul de integrare europeană nealterat și să rămânem în albia angajamentelor asumate față de partenerii occidentali. Dominați în mediul urban de peste două secole și împinși cu ostentație spre periferiile societății, dezarticulați din punctul de vedere al raportării identitare la românism și montați antioccidental, românii din R. Moldova au reușit totuși să se impună în perioada independenței cel puțin în două dimensiuni. Prima ține de inversarea statutului elitar în sens cultural și politic, reprezentanții populației majoritare devenind deținătorii pârghiilor de modelare politică, economică sau culturală în țară. Asta cu toate derogările de la această supremație, de care țin cont când afișez acest ton optimist. A doua dimensiune este legată de inversarea vectorului de politică externă, moldovenii reușind să contracareze în definitiv încercările minorităților și elitelor moldovenești rusofile de a menține țara în spațiul de influență rus și să se angajeze într-un proces de integrare europeană, de neimaginat până recent. Acerbitatea minorității rusofone în a deturna ambele aceste ipostaze explică și contextul conflictual al campaniilor electorale în R. Moldova, mai ales în condițiile în care Federația Rusă este într-o ofensivă geopolitică fără precedent de la sfârșitul Războiului Rece. Va fi greu de operat anumite schimbări în această situație până când nu vom înțelege câteva aspecte importante.
În primul rând, susținătorii orientării euroasiatice sunt o masă constantă și fluidă, care a trecut și vor trece cu ușurință de la comuniști la Usatîi, apoi la Dodon sau la oricare alt voronin, usatîi sau dodon care va veni în viitor. Prin urmare, e o certitudine istorică, la fel cum cei care se consideră români au trecut cu ușurință de la PPCD-ul lui Roșca la PL-ul lui Ghimpu.
Moștenirea istorică este din nou explicativă, mai ales prin prisma la ceea ce numeam odată pe paginile TIMPULUI „clivaj geopolitic”. Spuneam atunci, cu referință la partidele politice, că pornind de la trecutului țarist, românesc și sovietic putem spune că unul din cele mai importante stimulente „ideologice” în Republica Moldova şi un factor important în ralierea la anumite partide, dar şi un puternic raţionament în existenţa lor, este factorul extern. Convenţional am încadrat acest clivaj în trei categorii. Prima categorie este cea determinată de relaţiile şi atitudinile faţă de România şi „românism”, care prin prisma trecutului comun vede în (re)integrarea acestui teritoriu ca o chestiune de justeţe istorică şi o expresie a sentimentului naţional inhibat de comunism. A doua categorie este creată de segmentul social prorus şi pro-Rusia, care vede în continuare acest teritoriu ca o parte integrantă a sferei sale de influenţă. Ambele state dispun de o solidă bază de partizanat în interiorul R. Moldova, iar toate aceste circumstanţe şi-au pus amprenta atât asupra felului în care s-au creat şi s-au dezvoltat partidele politice din Moldova postsovietică, cât şi asupra bazei lor de partizanat politic şi procesului de exercitare a votului electoral. O a treia categorie de clivaje şi atitudini „ideologice” este legată de perspectiva de aderare la Uniunea Europeană, care creează noi linii de separare politică în interiorul ţării şi constituie, aşa cum am văzut, unul din stimulentele importante în crearea partidelor politice, în special după alegerile din 2005. Din mai multe puncte de vedere, primul și al treilea clivaj s-au suprapus și probabil devin organice, chiar dacă nu armonioase (așa putem explica cum „românul” Ghimpu merge într-o alianță cu „moldovanul” Lupu). Acest fapt în cele din urmă a făcut posibilă contracararea eforturilor de a ne duce în altă parte din partea partidelor care se revendică de la clivajul euroasiatic, iar pe viitor această coabitare este unicul garant al faptului că R. Moldova va deveni membru al Uniunii Europene. R. Moldova va deveni parte a spațiului european numai reușind că acomodeze aceste două dimensiuni ale identității moldovenești, cea românească și cea „moldovenistă”, acesta fiind primul pas spre realizarea unei unități la nivelul majorității naționale.
Ce trebuie să înțelegem în al doilea rând este că realizarea acestei integrități este crucială în raport cu minoritatea rusofonă și moldovenii rusofili. Dar ea nu este în sine suficientă în absența asumării unor schimbări profunde a societății noastre din partea partidelor proeuropene care vor guverna, care să convingă toată populația R. Moldova că dimensiunea de integrare euroatlantică este ireversibilă și unicul garant al supraviețuirii ca stat.
În al treilea rând, oamenii din partidele proeuropene, în special cei din PDM și PLD, care s-au gândit sau încă se mai gândesc să vadă cumva realizată o coaliție cu PCRM sau PSRM, trebuie să înțeleagă că o reproducere a acestor partide în sens politic este sinucigașă pentru traseul nostru european și ar însemna revenirea forțelor proruse în procesul de luare a deciziilor, care va face scenariul ucrainean floare la ureche în R. Moldova. Prin urmare, pentru Filat va fi greu să se așeze din nou la masă cu Mihai Ghimpu, la fel cum lui Ghimpu îi va fi probabil greață să-l vadă în fiecare zi pe Filat. Dar refacerea alianței proeuropene este vitală și singura cale de a face ca lucrurile să meargă bine în R. Moldova. Comuniștii trebuie să răspundă încă pentru actul criminal din perioada 2001-2009, iar Dodon pentru destabilizarea internă a R. Moldova și încercare de deturnare a procesului de integrare europeană, asumat prin actul de guvernare anterior. Este un purgatoriu pentru toți. Filat și Plahotniuc să-și spele păcatele guvernării 2009-2013, pentru că la fel cum Roșca a încercat să îngroape românismul, iar Voronin înmormântează comunismul, ambii dispărând sau urmând să dispară din ochii noștri, la fel și cei doi riscă să devină groparii ideii de integrare europeană, iar acest păcat n-o să-l spele nici „nepoții și strănepoții voștri”, vorba lui Ștefan cel Mare. Cei care se vor regăsi în parlament și guvern urmează să ne demonstreze că n-au cheltuit degeaba banii noștri patru ani și să se revanșeze pentru lipsa de transformare care am așteptat-o în perioada respectivă, organele de justiție să ne facă să credem că nu sunt doar niște păpuși trase de sfoara politicului și banditismului, iar noi cu toții să mai avem odată șansa să sperăm că în această perioadă R. Moldova va veni cu încă patru pași mai aproape de Uniunea Europeană.
Prin urmare, acum mai mult ca niciodată, avem nevoie să știm, care-s ai noștri?
