…Îmi vin în minte versurile lui Adrian Păunescu „cât mai suntem, cât mai sunt, mângâiaţi-i pe părinţi”. Asta e: cât mai suntem, cât mai sunt… Marii creatori sunt şi ei un fel de părinţi în amurg, care trebuie mângâiaţi, sau nişte copii în zori, care de asemenea trebuie mângâiaţi. Mă gândeam la aceasta duminică seara, după o întâlnire, la cină, cu Florin Piersic.
Este pur şi simplu uimitoare forţa acestui om, capacitatea lui de a munci ca un ocnaş şi de a apărea proaspăt în faţa publicului, de parcă a urcat în scenă după câteva săptămâni bune de chefuri la iarbă verde sau tolăneală molcăluţă pe canapele cu busuioc sub perne… Numai cei mai apropiaţi ştiu ce disciplină severă îşi impune actorul pentru a apărea în faţa noastră proaspăt, fermecător şi briliant. Pe malurile Bâcului, dar cred că şi prin alte părţi, bântuie mitul fals că succesul şi gloria sunt o chestiune de marketing. Astfel, televiziunile ne servesc „vedete la pachet”, pe bandă rulantă, orice nulitate cu forme apetisante considerându-se deja „vedetă”, candidată la nemurire. Criteriile valorice s-au inversat – astăzi, o actriţă sau o cântăreaţă nu este lăudată pentru că e talentată, deşteaptă, perseverentă ş.a.m.d., ci pentru că e „sexy”.
Acesta este punctul final al evoluţiei. „Rutina” clasică nu mai e la modă. Florin Piersic se destăinuia că, atunci când se află la volanul maşinii, nu pune să asculte muzică, ci recită versuri, ca să-şi menţină memoria în formă. Câţi din sală, admirând memoria fenomenală a lui Florin Piersic, se gândesc cu ce preţ e „întreţinută”? Câte din „vedetele” de „producţie recentă” pot spune pe de rost o poezie până la capăt?! Asta e: Dumnezeu dă, dar în traistă nu pune. De aceea, la un moment dat, „vedetele”, cele mai sexy dintre cele mai sexy, ajung la finişul vieţii cu traista goală.
Povestea adevărată a vieţii lui Florin Piersic este povestea unui sacrificiu. Al unui dulce şi asumat sacrificiu. Singura plată pentru acest sacrificiu pe care Florin Piersic o vrea de la noi, cei din sală, e să-l iubim pre el aşa cum el ne iubeşte pre noi. Când părăsim sala de spectacole, cu fălcile obosite de râs, nu ne gândim că „marele comic” Florin Piersic e de fapt un mare actor tragic. Naturile aparent comice sunt în esenţă tragice. Piersic îşi pune masca de clovn, ca să nu-i observăm lacrimile din ochi, pe care se dau huţa îngerii. Nu vrea să ne întristeze şi el în lumea asta şi aşa tristă şi bezmetică.
Azi, Florin Piersic ne va aduna la Teatrul Naţional. Pe 25 şi 26 octombrie ne vom reîntâlni cu marele actor în extraordinarul spectacol al lui Eugen Doga. Ambii, artişti atinşi de geniu, sunt în esenţă doi copii care au nevoie de mângâierile noastre. Să le spunem azi, aici şi acum, că-i iubim, cât mai suntem, cât mai sunt…
Sclifoselile postume nu le vor mai fi de niciun folos.
