Dacă ne-am uita la ce şi cum au făcut alte ţări pentru comunităţile etnice din afara graniţelor, ne-am da seama că România face mult mai puţin decât alţii. Sunt mai multe categorii de interese la mijloc în ceea ce priveşte aşa-numiţii români de pretutindeni, iar prima împărţire vizibilă este cea legată de „provenienţa” românilor: cei autohtoni, membrii comunităţilor istorice din afara graniţelor actuale ale României şi membrii emigraţiei politice sau economice din secolul al XX-lea. Îndrăznesc să spun că menţinerea şi promovarea identităţii româneşti în cadrul comunităţilor autohtone ar trebui să fie pe primul loc între priorităţile României. Aceste comunităţi se găsesc în interiorul unor state independente şi suverane – fie că este vorba de state proprii (cum este cazul R. Moldova) sau alte state (Ucraina, Bulgaria, Serbia şi Ungaria). În aceste zone, principalul pericol este reprezentat de modificarea artificială a identităţii naţionale, promovată intens de statele respective pe baza algoritmului stabilit de fabrica sovietică de idei perverse. Românii din Ucraina, Serbia şi Bulgaria nu sunt români, sunt moldoveni sau vlahi. Rolul R. Moldova în susţinerea identităţii româneşti devine astfel crucial: o politică de stat „moldovenistă” la Chişinău (aşa cum a mai existat şi cu foarte multă vreme în urmă) dă apă la moară celor care vor să spargă românii în comunităţi fără legături culturale. În ultimii ani, am constatat existenţa unei coordonări în acest domeniu: apariţia unui alfabet „vlah” în Serbia şi Bulgaria, demararea unor încercări de standardizare a „limbii vlahe”. Aceste idei nu au cum să fie întâmplătoare sau spontane. Ele trebuie combătute cu argumente ştiinţifice publicate în cât mai multe limbi străine şi transmise către cât mai multe universităţi din afara României. Dacă suntem între noi de acord că limba moldovenească şi limba vlahă sunt identice cu limba română, nu are niciun fel de importanţă. Spargerea identităţii româneşti prin falsele identităţi moldovenească sau vlahă reprezintă primul pas spre asimilare. Acest proces este cât se poate de bine documentat în Ucraina, unde mai este puţin şi se împlineşte un sfert de secol de politici coerente ale Kievului îndreptate împotriva comunităţii româneşti, din păcate, contracarate prea slab. Asimilarea etnică a aproape un milion de etnici români din Ucraina, Serbia, Bulgaria şi Ungaria reprezintă o pierdere colosală pentru patrimoniul cultural european. Iar pentru România acest lucru reprezintă o ameninţare directă: poate exagerez şi mulţi mi-ar spune că aşa ceva nu este posibil în ziua de azi, însă rămâne prezent pericolul folosirii acestor identităţi paralele pentru potenţarea forţelor centrifuge. Teoria „România, ultimul imperiu din Europa” nu a dispărut odată cu Kominternul, a fost preluată şi rafinată, îmbrăcate în hainele neomarxismului, camuflat şi el, la rândul lui, sub diverse forme. Prin comparaţie, comunităţile de emigranţi politici (din ce în ce mai puţini) sau emigranţi economici (nimeni nu ştie exact câte milioane) se confruntă cu probleme de altă natură. Statele care i-au primit nu duc niciun fel de politică de asimilare, iar manifestarea şi păstrarea identităţii sunt probleme care pot fi rezolvate de respectivele comunităţi – dacă există voinţă, bineînţeles.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
