Câțiva voinici din Transnistria

Colindele din Transnistria sunt interpretate de Surorile Osoianu din raionul Fălești și au apărut pe CD în 2009. Știam de aceste păstrătoare ale folclorului nostru și de vocile lor superbe, dar până acum nu auzisem aceste colinde. Nu știu de unde le-au cules, dar sunt de o frumusețe nemaiîntâlnită.

M-au impresionat în mod deosebit textele cu voinici. E vorba de Dănilă, Ion, Ionel, Vasile și Colea – dacă urmărim calendarul cu atenție vedem că sunt nume ale Sfinților din timpul sărbătorilor de iarnă: Sfântul Nicolae (6 decembrie), Sfinții Daniil proorocul și Daniil Sihastrul (17, 18 decembrie), Sfântul Vasile cel Mare (1 ianuarie) și Sfântul Ioan Botezătorul (7 ianuarie). Cea cu Dănilă e de-a dreptul atipică. Eu nu am mai auzit nici o colindă cu lei până acum. În mod normal animalele din folclorul românesc sunt cele din pădurile noastre. Ori aici, sub împăratul Alimon, leul amenință împărăția. Dănilă își ia calul și pe modelul lui Greuceanu se luptă cu leul. Îl afundă în pământ până la genunchi, până la brâu, până la gât, apoi îi taie capul (căpuceanul) pe care, ne spune colinda, îl „joacă" în suliță. O altă colindă ne spune o poveste asemănătoare, doar că de data asta nu ni se mai spune atât de dur despre tăierea capului, iar voinicul e Vasile. Aici se menționează că după ce își pregătește calul, Vasile intră în casă, se spală pe față, se închină la icoane, se iartă cu părinții, cu frații și surorile, apoi pleacă să înfrângă leul. Colea, în schimb, într-un cântec extrem de trist, merge să privegheze o domniță în cetate la Marea cea Neagră. Ion se închină la icoane și aduce înapoi țara furată, razele soarelui și cheile raiului, urmărind „jidovi" care le-au furat. Se spune că cei care au luat razele soarelui și cheile raiului „urât iad ne-o luminat"; un oximoron de o mare forță, unul fără pereche. El aduce cele furate folosindu-și sulițele în semnul crucii și le așază în rai, iar Dumnezeu se bucură.

Însă, nu întâmplător, ultima colindă de pe CD, e cea mai spectaculoasă, singura care se cântă cu dubele. Dacă cerbul e prezent în foarte multe colinde românești, interpretarea artistică a unei povești de vânătoare e unică. Dacă asculți fiecare cuvânt, te înfiori. O frumusețe nepământească despre voinicul Ionu, care urmărește cerbul de la mare la munte, să îl prindă. Detaliile acestei compoziții pun la pământ multe versuri de forță din literatura lumii, iar surorile Osoianu reușesc să o transpună în game diferite, îmbinând măiestria cântecului cu fuga cerbului. Cred că la nivelul textului, de la cântecul maramureșean Nu-i lumină nicări, nu am auzit ceva mai emoționant.

Nu lipsesc din aceste comori împărăția lui Ler, florile dalbe de măr, murgul, brazii, munții. Simți, ascultându-le, că sunt colinde extrem de vechi. De aceea sunt prezenți munții și Marea Neagră. Probabil sunt texte de peste 200 de ani, ori și mai vechi, din vremea în care hotarele Moldovei ajungeau la munți și mare. Ce să spun? Suntem bogați, o plecăciune Surorilor Osoianu pentru aceste colinde.