Cazimir Țino: Reforma teritorial-administrativă a R. Moldova

Sineira et studio

Am vorbit aici de câteva ori despre problema transnistreană, despre Autonomia Găgăuză, despre egalitatea în drepturi a tuturor minorităților etnice, despre lipsa caracterului național din Constituție, despre R. M. ca stat unitar și indivizibil. Și despre pericolele la adresa acestor caracteristici fundamentale ale statului. Mai ales despre necesitatea de a lichida separatismul transnistrean și de a pune autonomia culturală a găgăuzilor la egalitate cu toate celelalte minorități.

Se vorbește de mult timp despre reforma administrativă a statului. De fapt, prea multe vorbe și prea puține acțiuni. O reformă administrativă reală, profundă și eficientă ar putea – și ar trebui – să reprezinte soluția a cel puțin trei probleme:

a). O uniformizare a diviziunilor teritorial-administrative de nivelul 2, inclusiv Transnistria și Găgăuzia. Aceasta ar însemna ca, prin procesul de reorganizare, să dispară principiul și efectele autonomiei pe criterii etnice. Ceea ce ar duce, pe cale de consecință, la dispariția unităților teritoriale separatiste sau cu potențial separatist. În plus, prin anularea autonomiei lor, se umple de sens caracterul unitar și indivizibil al statului (prevăzut în Constituție, dar anulat de facto prin prevederile legilor de organizare ale Găgăuziei, respectiv Transnistriei). De asemenea, în acest fel se asigură egalitatea în fața legii a tuturor, nu ca astăzi, când unele regiuni sunt mai ,,egale” decât altele;

b). O reorganizare a teritoriului și o reîmpărțire a localităților și locuitorilor acestora, în sensul unei comasări de unități teritorial-administrative. Nu este nici normal, nici eficient ca localități sub 1 000 de locuitori (real rămași pe loc) să trebuiască să susțină un aparat administrativ stufos și costisitor. Nu mai vorbim de sate practic depopulate – și nu puține. Nu este normal ca așezări sub 5 000 de locuitori, fără infrastructură elementară, cu populația ocupată, în majoritate, în agricultură, să fie considerate orașe, iar altele cu peste 5 000 de locuitori, cu economia bazată și pe servicii, uneori și pe o timidă industrie, să rămână în continuare localități rurale. De asemenea, nu este deloc normal ca un stat sărac precum Republica Moldova să aibă o administrație publică supradimensionată, uneori ineficientă, subfinanțată cronic, cu 35 de „raioane”, majoritatea din ele cu sub 100 000 de locuitori și cu suprafața mai puțin de 1 000 de kilometri pătrați. Desigur, toată lumea înțelege câți funcționari și-ar pierde obiectul muncii la o eventuală comasare… Adică, același risc ca și pentru cei care țin cu dinții de statalitatea R. M. Și care, în caz de reUnire, și-ar pierde pozițiile și sinecurile;

c). O structură a împărțirii pe trei niveluri, având la bază principiile autonomiei locale, subsidiarității și descentralizării. De asemenea, autofinanțarea ar trebui să joace un rol mult mai mare decât în prezent. Iar acest lucru presupune, desigur, o descentralizare reală, inclusiv sub aspect fiscal. Acum există doar două niveluri: 1 – localitățile și 2 – raioanele. Regiunile de Dezvoltare nu sunt prinse în această schemă, fiind creații târzii, impuse de condiționalitățile finanțărilor externe.

Nu putem înțelege rosturile împărțirii administrative, dacă nu cunoaștem și puțină istorie. Până la ocupația rusească din 1812, Basarabia era împărțită în 6 ținuturi, la care putem adăuga alte 6 raiale turcești (în zonele anexate Imperiului Otoman) și un teritoriu administrat de tătarii din Bugeac. Imperiul Țarist transformă Basarabia într-o gubernie a sa, divizată inițial în 12 ținuturi (în 1812), reduse ulterior la 9 (în 1814), apoi la 8 (în 1817). Din 1818 cele 8 ținuturi se transformă în (doar) 6 județe. În 1830 mai apare o unitate administrativă distinctă, anume orașul Ismail (cu administrație proprie). În 1835, numărul județelor crește cu încă două. Prin Tratatul de la Paris din 1856, Rusia retrocedează Moldovei trei ținuturi din sud-vestul provinciei: Cahul (fosta Frumoasa), Ismail și Bolgrad. În 1857 administrația rusească înființează un județ nou, Comrat (primă unitate administrativă cu populație majoritar găgăuză), dar aceleași autorități îl desființează repede, un an mai târziu, rămânând astfel un număr de 7 județe. În 1878 Rusia reocupă sud-vestul Basarabiei și îl transformă într-un nou județ (Ismail). De la această dată și până în 1918 numărul județelor rămâne constant: 8.

Odată cu Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), aceasta se integrează și din punct de vedere administrativ noii realități românești. Astfel încât, la data noii ocupații rusești bolșevice din 28 iunie 1940, Basarabia era împărțită în 10 județe: Hotin, Soroca, Bălți, Orhei, Lăpușna (Chișinău), Tighina, Cahul, Cetatea Albă, Chilia, Ismail. În urma ocupației din 1940 rușii aduc un concept nou de împărțire teritorial-administrativă, tipic spațiului sovietic, anume raionul. În 1941 Basarabia recuperată revine la județe, pentru ca la reocuparea ei din august 1944 să fie impuse din nou raioanele. Prin Legea 306 din 1994 privind organizarea administrativ-teritorială a Republicii Moldova agrarienii (urmașii comuniștilor) păstrează împărțirea sovietică pe raioane. În decembrie 1998 se revine la împărțirea pe județe, dar nu în vechile hotare ale celor din interbelic. Se înființează 9 județe, la care se adaugă municipiul Chișinău, și autonomiile găgăuză și transnistreană. Acestea rezistă doar până în 2002, când conducerea comunistă revine la raioane. Așa încât în prezent, pe o suprafață de doar 33.843 kmp (din care 4.163 kmp ocupați de trupele ruse), se găsesc 6 regiuni de dezvoltare (înființate în 2006), care grupează 32 de raioane, două regiuni autonome (Găgăuzia și Transnistria) și 3 municipii de sine stătătoare (Chișinău, Bălți și Tighina). În total, există în R.M. 1 682 localități, dintre care 1 616 rurale (comune, sate și cătune – câteva zeci dintre ele deja depopulate) și 66 urbane (1 capitală, 12 municipii, 53 de orașe – multe dintre acestea din urmă doar niște comune poate ceva mai mari…). Toate acestea populate de doar cca. 3 000 000 de locuitori, inclusiv Transnistria. Interesant că, din toată Europa, Republica Moldova este singurul stat în care rata de urbanizare este sub jumătate: la Recensământul din 2014, 61,8% din populație trăia la țară și doar 38,2% la oraș.

În concluzie: o reorganizare teritorial-administrativă se impune. Regiunile de dezvoltare ar trebui reduse de la 6 la 3 (Nord, Centru și Sud). Raioanele – multe, mici și sărace, vestigii ale epocii sovietice – trebuie desființate definitiv și înlocuite cu județele. Un maximum de 10 județe, pe cât posibil cele istorice, ar fi suficiente. Astfel s-ar rezolva și chestiunea autonomiilor. Autonomia locală trebuie să fie egală între toate unitățile teritorial-administrative, nu pe criterii etnice, supuse descentralizării, subsidiarității și autofinanțării în cea mai mare parte. Numărul orașelor nu trebuie crescut artificial, ci doar în măsura în care localitățile îndeplinesc criteriile legale, firești și obiective de urbanizare. Municipiile sunt ridicole pentru localități de sub 50 000 de locuitori. Iar satele trebuie grupate în comune puternice, capabile să se auto-susțină. Aceasta nu înseamnă nicidecum desființarea lor (asta ar fi o aberație!), ci doar asocierea lor în comune mari, pentru a fi mai puternice. Desigur, pentru ca toate acestea să poată fi cumpănite și aranjate cum se cuvine, un nou recensământ s-ar impune și efectuat în condiții mult mai obiective, transparente și mai oneste decât precedentul. Se pare că acesta va avea loc în 2024. Iar toate acestea, inutil de repetat, trebuie să meargă în paralel cu recuperarea teritoriului moldovenesc ocupat de trupe străine – în speță rusești.

Pentru a încheia totuși pe o notă optimistă și pentru a fi obiectivi, trebuie să dăm și un exemplu bun: În sfârșit, Parlamentul a adoptat (în a doua lectură), la 2 februarie curent, proiectul de Lege cu privire la Asociațiile de Dezvoltare Intercomunitară. Aceasta permite localităților și raioanelor să se asocieze în vederea realizării unor obiective de interes comun. Deși deputata Larisa Voloh, președinta Comisiei de administrație publică și dezvoltare regională, s-a zbătut pentru adoptarea acestei legi (necesare inclusiv pentru accesarea finanțării externe), ea nu va intra în vigoare decât la 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial. Publicare ce nu se poate face decât după sancționarea Legii prin Decret prezidențial. Decret pe care președinta statului R.M. încă nu l-a semnat – sau cel puțin așa rezultă de pe site-ul oficial al Președinției. Ca de obicei, timpul are alte valențe în Republica Moldova…

Sursa: Ziarul Național