Cazul Breivik şi problema europeană

„Sunt mai multe aspecte ce ar trebui să ne dea de gândit în autojustificarea ideologică a lui Breivik, precum şi în reacţiile la gestul său criminal. Manifestul acestui „vânător de marxişti” creştin care a ucis peste 70 de persoane la Oslo nu este nicidecum cazul unui nebun care bate câmpii, ci pur şi simplu o expunere consecventă a „crizei europene” care stă (mai mult sau mai puţin) implicit la baza crescândului populism anti-imigrare – anume prin inconsecvenţele sale este simptomatic pentru contradicţiile interne ale acestei perspective. Primul aspect care nu poate decât să uimească este modul în care Breivik îşi delimitează duşmanul, prin combinarea a trei elemente (marxism, multiculturalism, islamism) care aparţin unor zone politice diferite: stângii radicale marxiste, liberalismului multiculturalist, fundamentalismului religios islamic. Vechea practică fascistă de a atribui duşmanului trăsături care se exclud reciproc revine astăzi sub o nouă înfăţişare.

Şi mai grăitor este modul în care autodesemnarea lui Breivik amestecă elementele ideologiei dreptei radicale. Breivik pledează pentru creştinism, dar se declară agnostic-secular: creştinismul nu este pentru el decât un construct cultural în opoziţie cu islamismul. Este anti-feminist şi consideră că femeile ar trebui descurajate să urmeze o educaţie superioară. În acelaşi timp, se declară în favoarea unei societăţi „seculare”, susţine avortul şi se declară pro-gay. Precursorul său în acest sens este Pim Fortuyn, politicianul olandez populist de dreapta, care a fost asasinat la începutul lui mai 2002, cu două săptămâni înainte de alegerile la care se aştepta ca acesta să câştige o cincime din voturi. Fortuyn a fost o figură paradoxală simptomatică: populist de dreapta, ale cărui trăsături particulare şi chiar (cele mai multe din) opinii erau aproape perfect „corect politice”: era gay, întreţinea bune relaţii personale cu mulţi imigranţi, avea un simţ înnăscut al ironiei şi aşa mai departe – pe scurt, era un bun liberal tolerant din toate punctele de vedere, mai puţin acela al poziţiei sale politice fundamentale. Acesta ilustra astfel încrucişarea dintre populismul de dreapta şi Corectitudinea Politică liberală – se pare că a fost nevoie ca acesta să moară ca să înţelegem că opoziţia dintre populismul de dreapta şi toleranţa liberală este o falsă opoziţie, că acestea nu sunt decât feţele aceleiaşi monede. Mai mult, Breivik amestecă elemente naziste (chiar în detalii cum ar fi simpatia pentru Saga, cântăreţul folk suedez pronazist) cu ura pentru Hitler: unul dintre idolii săi este Max Manus, liderul rezistenţei antinaziste din Norvegia. Şi, nu în ultimul rând, Breivik este explicit rasist, dar filosemit şi pro-Israel, dat fiind că Israelul este prima linie de apărare împotriva expansiunii musulmane – acesta susţine chiar reconstruirea Templului din Ierusalim. Personalitatea acestuia reprezintă paradoxul suprem al rasistului nazist filosemit – cum este posibil?

Un indiciu ni-l oferă reacţiile dreptei europene la atacul lui Breivik: sloganul ei a fost că, atunci când condamnăm gesturile criminale ale acestuia din urmă, nu trebuie să uităm că acesta a adresat „preocupări legitime cu privire la probleme reale” – politica mainstream nu reuşeşte să trateze problema coroziunii Europei prin islamizare şi multiculturalism sau, pentru a cita din The Jerusalem Post, ar trebui să considerăm tragedia de la Oslo drept o „oportunitate de a revizui în profunzime politicile pentru integrarea imigranţilor din Norvegia şi alte ţări”.

Trimiterea la Israel este, desigur, implicită în acest sens: un Israel „multicultural” nu ar avea nicio şansă de supravieţuire, iar apartheidul este unica posibilitate realistă. Preţul acestui pact de dreapta sionist cu adevărat pervers este acela că, pentru a justifica revendicările asupra Palestinei, trebuie să conştientizăm retroactiv tipul de argumentaţie care a fost în trecut, în istoria Europeană trecută, utilizat împotriva evreilor: convenţia implicită este că „suntem dispuşi să admitem intoleranţa voastră faţă de alte culturi din mijlocul vostru, dacă şi voi sunteţi dispuşi să ne admiteţi dreptul de a nu tolera palestinieni printre noi”. Ironia tragică a acestei convenţii implicite este aceea că, în istoria europeană a ultimelor secole, evreii înşişi au fost primii „multiculturalişti”: problema pe care şi-au pus-o a fost cum să îşi menţină cultura nealterată în locuri unde altă cultură era dominantă. Dar dacă intrăm într-adevăr într-o nouă eră în care se va impune acest nou raţionament? Dacă Europa va fi nevoită să accepte paradoxul că deschiderea sa democratică se bazează pe excludere: că „inamicii libertăţii nu merită libertate”, aşa cum a spus Robespierre demult? În principiu, aceasta este, desigur, adevărat, dar în această chestiune trebuie să fim extrem de precişi. Într-un fel, Breivik a avut dreptate când şi-a ales victimele: nu a atacat străinii, ci pe aceia din propria comunitate care au fost prea toleranţi faţă de străinii intruzivi. Problema nu sunt străinii, ci propria noastră identitate (europeană)… Deşi criza actuală a UE pare să fie una economică şi financiară, aceasta este în dimensiunile sale profunde o criză ideologico-politică: eşecul referendumurilor constituţionale din UE de acum câţiva ani a indicat limpede că votanţii percep UE ca pe o uniune economică „tehnocrată”, lipsită de orice viziune care ar putea mobiliza oamenii – până la recentele proteste, singura ideologie care mobiliza oamenii era defensiva anti-imigrare a Europei”.