Și iaca oaminii eștia, hominizii eștia fără istorie, fără limbă, fără identitate ne vorbesc nouă despre virtuțile identității civice. Adică despre virtuțile identității cetățenesti. Care se presupune a fi o identitate declinată prin drepturi și libertăți publice, supremația legii și patriotism constituțional, „necătînd” la limbă și etnie. Teoretic, n-am niciun reproș.
Practic, le răspund așa: eu nu vreau să construiesc o identitate civică comună, mai mult decât atât – eu NU POT să construiesc o identitate civică comună, o agora, o cetate, o cetățenie comună cu oameni care consideră ca totalitarismul eliberează, ca sclavia e eliberare, ca în Soiuz „o fost ghini”, că-n ’92 a fost război civil între moldovenii lui Lebedi, că politica de manipulare identitară din perioada sovietică și efectele sale sociale, politice, culturale, lingvistice sunt o expresie națională legitimă.
Virtuțile civice nu reprezintă niște expresii superficiale, nu înseamnă o sumă nulă de poziții și păreri: eu cred că a fost ocupație, dar altul crede că a fost eliberare, democrația noastră civică moldovenească presupunând tolerarea senina (nu știu dacă și reciprocă) a acestor poziții și păreri. Or pozițiile și „părerile” astea sunt moralmente exclusive.
Virtuțile civice și democratice la care ne trimit descălecătorii ăștia de nații civice au, trebuie să aibă un conținut: nu e totuna dacă spunem că a fost ocupație sau eliberare, nu e totuna dacă evaluăm negativ sau pozitiv regimul sovietic, nu e totuna dacă în ’92 a fost război moldo-rus sau război civil, nu e totuna din perspectiva unei moșteniri, a unei revendicări, a unei definiri culturale dacă spunem că se numește româna sau moldovenească limba în care au fost expuse – după caz – cele mai prețioase sau cele mai rudimentare expresii intelectuale, politice, literare sau artistice ale acestei comunități. Nu că în română nu pot fi spuse și nu au fost spuse prostii. Ați înțeles.
Nu e totuna, tocmai grație acestor virtuți civice, democratice și, intuiesc, liberale în sens larg, împărtășite de aceste mari spirite contemporane.
Pentru că ce fel de stat de drept poți construi cu un concetățean care consideră ca URSS a eliberat? Ce dovadă a faptului că a înțeles ce e libertatea produce acest concetățean, dacă el consideră că totalitarismul eliberează, dar căruia eu, în virtutea reflexelor „civice” și „democratice”, trebuie să-i tolerez „opinia” și sa ma apuc să „consolidez” cu dumnealui „identitatea civică”? Ce fel de economie liberă poți construi cu cineva pentru care nu (mai) contează dacă a fost laie sau bălaie?
O societate și o piață liberă cer un minim de valori comune, un minim de încredere: cum să nu conteze dacă ți-am dat sau nu ți-am dat, în schimbul unui produs sau al unui serviciu care costă 10 lei, 10 lei sau 7 lei?
Păi dacă costă 10 lei, nu poți să-mi dai doar 7. Sau nu poți să umfli un preț, din deget, pentru că „nu contează”.
Atitudinea relativă față de realitate nu e o simplă atitudine ideologică. Ea are consecințe la nivel practic.
Vreți libertate, dar spuneți că evaluarea trecutului în termeni de ocupație/eliberare e relativă? Păi ce-a înțeles din libertate, și cum o poate construi, cum poate participa la o societate liberă cineva care socoate că totalitarismul l-a eliberat?
Chestiunea asta de fond ar trebui, ar fi trebuit să reprezinte preocuparea „societății civile” și a jurnaliștilor „liberi” timp de 25 de ani. Nu cultivarea relativismului moral pe teme fundamentale.
