Recunosc că nu mă simt confortabil în astfel de poziţii şi cu astfel de teme. Sunt un om al problematizărilor, al întrebărilor, nu al odelor şi răspunsurilor. Funcţia mea, asumată conştient, este aceea de a ridica probleme, de a construi noi grile de interpretare, care să ne ajute mai bine să înţelegem de unde venim, ce se întâmplă cu noi şi încotro ne îndreptăm. Mă tem de răspunsurile de-a gata, de clişeele care domină viaţa social-politică de pe la noi, de adevărurile de la sine înţelese.
Recunosc că propunerea de a vorbi despre proiectul „Marii Uniri” m-a pus pe gânduri. Cred cu convingere că alături de proiectul generaţiei paşoptiste, cel al „Marii Uniri” este cel mai mare şi semnificativ proiect social-politic pe care l-a produs ceea ce se cheamă convenţional „spaţiul românesc”. Este una din puţinele noastre realizări care a avut nişte repere, a urmărit nişte scopuri clare şi a avut o finalitate concretă. Fascinant e faptul că a existat o idee care i-a unit pe cei de la vremea aceea, indiferent de deosebirile care existau, de clasele sociale cărora le aparţineau şi de interesele individuale care îi animau. O idee a reuşit să facă un tot întreg dintr-o realitate destul de pestriţă. A fost un proiect tipic de secol XIX.
Întrebarea mea, la 92 de ani de la Unire, este simplă: ce ne mai uneşte astăzi? Mai există o idee, un ideal, o realitate care să ne unească sau totul este mult prea fragmentat? Privind mai atent la ceea ce se întâmplă în România şi R. Moldova, n-aş zice că mai există un spirit patriotic care să ne dea o unitate prea mare. Am o vagă impresie că acest tip de construcţie cultural-identitară nu mai funcţionează ca liant social. Oare aceste concepte de sec. XIX mai sunt funcţionale astăzi?
În comunism, într-o societate cu un grad ridicat de represiune politică, ne unea ura şi frica faţă de „ei”, cei care ne conduceau de o manieră deplorabilă. Astăzi, ce ne mai uneşte? Ura şi frica faţă de „ei”, cei care ne conduc? Nu aş zice, căci putem să-i schimbăm de la un mandat la altul şi să vedem că, în esenţă, ne confruntăm cu acelaşi tip de probleme. În România lucrurile au ajuns chiar la un grad ridicat de disperare: alegem de ani de zile între „aceiaşi”, care au doar fulare de culori diferite, iar schimbările sunt insignifiante. Moldova, la rândul ei, pare o ţară ruptă în două. Problemele din ultima perioadă, atât din România, cât şi din R. Moldova, ne arată că nici măcar suferinţa şi necazul nu ne mai unesc. Dar se ştie demult că „toţi ne bucurăm la fel, iar fiecare suferă în felul său”. Voi încerca, în rubricile pe care le voi ţine aici săptămânal, să răspund la această întrebare: ce ne mai uneşte şi ce ne mai desparte?
