Alexandru Tănase: Winston Smith — eroul orwellian care trăiește într-o societate unde gândirea independentă este considerată crimă

Așa suna titlul unui articol semnat de scriitorul slovac Milan Šimečka, care a folosit această formulare cu conotații ironice pentru a sugera o identificare intelectuală și existențială cu Winston Smith — eroul orwellian care trăiește într-o societate unde gândirea independentă este considerată crimă. Orwell a avut intuiția de a-l înzestra pe Winston Smith cu una dintre cele mai sinistre și revelatoare profesii imaginabile: aceea de rotiță anonimă într-un uriaș mecanism menit să ajusteze realitatea la cerințele ideologice. Nu scriitor, nu filosof, nu revoltat romantic, ci un arhivist al minciunii oficiale, un corector de realități devenite inoportune.

Manipularea modernă nu falsifică faptele grosolan, ci le diluează, le relativizează, le înlocuiește cu generalizări sau alternative „posibile”, „plauzibile”, „credibile”. Astfel, adevărul devine un simplu punct de vedere, iar minciuna — un simulacru de realitate, împachetat în certitudini false.

Întorcându-ne în universul absurdului în care ne-am obișnuit să trăim, am aplaudat și eu, ca toată lumea, decizia doamnei Președinte Maia Sandu de a nu promulga Legea nr. 242/2025 pentru modificarea Legii cu privire la avocatură. Este, în sine, o reacție sănătoasă în fața unei reglementări vădit problematice.

În politică, recunoașterea unei erori – mai ales atunci când vine de la cel mai înalt nivel al puterii – este un fapt rar și remarcabil. Ea implică nu doar luciditate, ci și un anumit grad de curaj moral. Decizia recentă a președintelui Volodimir Zelenski de a renunța la intenția de a plasa sub control prezidențial Biroul Național Anticorupție al Ucrainei (НАБУ) oferă un exemplu concludent în acest sens: atunci când liderii înțeleg că statul de drept nu poate fi negociat, ei aleg să se ridice deasupra intereselor politice imediate.

Nici gestul Maiei Sandu, nici cel al lui Zelenski nu trebuie văzute ca semne de slăbiciune sau înfrângere. Dimpotrivă, ele constituie victorii ale rațiunii, spiritului civic și responsabilității politicienilor față de doleanțele societății.

La noi, până și o decizie bună vine cu o lovitură în gleznă, ca din reflex. Așa s-a întâmplat și de această dată: responsabilii cu comunicarea de la Președinție au ales să strecoare, în acel comunicat, o șopârlă care a pus în umbră întreaga valoare a deciziei. Tonul documentului a transformat o hotărâre absolut rezonabilă și necesară — aceea de a corecta o eroare comisă de Parlament — într-un pretext pentru noi insinuări lipsite de eleganță și de bun-simț instituțional.

Pentru a scoate cumva basma curată Parlamentul, au fost strecurate o serie de aserțiuni care, în loc să aducă lumină, au generat mai degrabă nedumerire decât clarificare. Una dintre ele afirmă că „astăzi instituția avocaturii este percepută ca fiind rigidă în fața reformelor necesare”.

Am fi așteptat, cel puțin din respect pentru instituția emitentă și acuratețea discursului public, ca o asemenea afirmație să fie însoțită de un minim de explicații: care sunt, mai exact, „reformele necesare” la care se face aluzie? Cine anume are această percepție de „rigiditate a avocaturii în fața reformei” — este vorba despre experți independenți, despre parteneri internaționali, despre cetățeni, despre actori instituționali? Și, poate cel mai important, pe ce date sociologice, studii sau evaluări se fundamentează această concluzie?

Lipsa acestor precizări transformă fraza într-o acuzație vagă, cu potențialul de a stigmatiza gratuit o întreagă profesie. În loc să lămurească poziția Președinției, comunicatul lasă impresia unei strategii de acoperire politică — în care Parlamentul este menajat cu grijă, ca și cum n-ar avea nicio vină, iar vina e reorientată difuz spre o instituție care, paradoxal, tocmai fusese apărată prin nepromulgarea legii.

O altă șopârlă strecurată în comunicat vizează direct instituția avocaturii, insinuând că aceasta ar fi „inertă în raport cu acțiunile avocaților care influențează în mod ilegal deciziile judecătorești”. Oricine are cât de cât habar de realitățile din domeniul avocaturii nu poate decât să ridice din sprânceană — sau să rămână complet năucit.

Sunt membru al breslei avocaților de peste un sfert de secol. În întreaga istorie post-sovietică a acestei instituții, s-au făcut eforturi constante pentru a se debarasa de așa-numiții „șpăgari în robe” — acele personaje care tranzacționau decizii judecătorești ca pe niște mărfuri în piață. Este esențial să subliniem că asemenea practici au constituit mereu o fracțiune minoritară, ca să nu spun infimă, în raport cu marea majoritate a avocaților — profesioniști integri, care muncesc serios și cinstit pentru a obține rezultate în dosare, prin mijloace legale și argumente juridice, nu prin influențe obscure.

A arunca o umbră de îndoială asupra întregii profesii pentru derapajele izolate ale unor indivizi înseamnă nu doar o nedreptate flagrantă, ci și o formă de discreditare sistematică a unei instituții esențiale într-un stat de drept. Eu personal, în calitate de fost președinte al Comisiei de licențiere, am retras zeci de licențe în baza unor suspiciuni elementare de corupție — dacă aveau la bază un minimum de fapte pe care te puteai sprijini. Toleranța instituțională față de corupție a este, din câte știu, zero.

Anume Uniunea Avocaților a fost cea care a promovat și sprijinit în mod activ introducerea unor bariere legislative clare pentru a împiedica accesul în profesie al celor compromiși în trecut. Zeci de foști judecători, procurori sau polițiști, care au comis anterior abuzuri sau au fost implicați în fapte reprobabile, nu au fost admiși în rândurile avocaturii. Acest filtru de integritate a fost impus chiar de comunitatea profesională — nu la presiunea din exterior, ci din convingerea internă că profesia trebuie protejată de influențe toxice.

Ar mai fi un aspect esențial: în această țară, aproape fiecare al doilea funcționar plătit din bugetul de stat poartă epoleți. Statul cheltuie anual miliarde de lei pentru întreținerea unui aparat vast de anchetatori, polițiști, procurori, judecători și ofițeri de informații — tocmai pentru a identifica și deferi justiției asemenea comportamente ilegale, indiferent de cine le comite.

Dacă există indicii rezonabile, chiar și în absența unei trimiteri penale, Codul deontologic și regulamentele profesiei permit, fără niciun impediment, sancționarea severă a avocaților pentru acte de corupție, inclusiv prin retragerea licenței de exercitare. Cu alte cuvinte, instrumentele legale există deja. Nu e nevoie de campanii insinuante, ci de aplicarea riguroasă a normelor existente.

A arunca însă, în mod gratuit, suspiciuni asupra întregii profesii — sugerând că ar tolera influențarea ilegală a actului de justiție — este nu doar o gravă exagerare, ci și o nedreptate profundă. O astfel de abordare generalizatoare nu contribuie nici la curățenie morală, nici la consolidarea statului de drept. Dimpotrivă, riscă să discrediteze instituții întregi fără un minim apel la fapte sau la nuanță.

Mi-am amintit, în acest context, de un comentariu recent al deputatului PAS, dl. Vasile Grădinaru, care susținea că procurorii și judecătorii „de bună credință” ar trebui „așezați la o masă, să vadă de ce trenează dosarele”. Nu voi insista aici asupra întrebării firești privind compatibilitatea unei asemenea „roundtable” cu principiile statului de drept — sau asupra dilemei dacă însuși dl. Grădinaru ar fi dispus să accepte ca soarta sa juridică să fie tranșată într-un astfel de „format colegial”.

În ultimii patru ani, am avut tot mai des impresia că puterea își dorește, în mod tacit, ca la această masă imaginară a domnului Grădinaru să stea și avocatul— ca și cum ar face parte din „echipa sistemului”, responsabilă, alături de procuror și judecător, de blocajele justiției. O astfel de viziune explică, cel puțin în parte, reticența glaciară pe care actuala guvernare a manifestat-o față de instituția avocaturii.

Este esențial să reamintim puterii un adevăr fundamental, deopotrivă juridic și democratic: un avocat care apără un suspect de crimă — oricât de gravă ar fi acea crimă — nu face altceva decât să apere valorile statului de drept. Nu comite un act de sfidare a justiției, ci își exercită o funcție vitală într-un proces echitabil. Rolul său nu este acela de a garanta achitări, ci de a garanta drepturi. De a se asigura că, indiferent de acuzații, justiția nu se transformă într-un ritual de răzbunare, ci rămâne un proces riguros, echilibrat și corect. Ar fi, într-adevăr, excelent ca puterea să înțeleagă acest lucru — o dată și pentru totdeauna.

Revenind la comunicatul de presă al Președinției, mi-am amintit de unul dintre aforismele lui Stanisław Jerzy Lec: „Minciuna se deosebește de adevăr prin faptul că… nu este adevărul”.

În vremuri normale, această frază ar părea doar un exercițiu de finețe logică sau un joc intelectual de cuvinte. Dar în epoca post-adevărului, ea capătă greutatea unei sentințe. În aceasta realitate, „minciuna nu mai trebuie să mintă” în mod evident — e suficient să semene cu adevărul. Comunicarea oficială s-a transformat într-un exercițiu de ambalare, în care nu contează neapărat ce se spune, ci ceea ce se sugerează.

Am fost mereu convins că instituțiile statului nu au dreptul moral și instituțional să coboare la nivelul comunicării prin insinuări sau formule ambigue. Ele au datoria să vorbească limpede, argumentat și cu responsabilitate. A promova cultura îndoielii fără dovezi, a lansa percepții fără surse, a sugera vinovății colective fără fapte — toate acestea nu întăresc statul de drept, ci îl subminează și îi știrbesc credibilitatea.

As vrea să închei aceste gânduri cu referința la un interviu pe care l-am urmărit recent — o discuție între jurnalistul român Ionuț Cristache și Silviu Predoiu, fostul șef al Serviciului de Informații Externe al României, o țară membră a UE și NATO.

Domnul Predoiu, un om cu decenii de experiență în zona securității naționale, a explicat limpede care este diferența esențială dintre afirmații și fapte:

„Nu ai voie, pur și simplu, să confunzi afirmațiile cu probele. Afirmațiile sunt… afirmații. Ele pot fi aruncate ușor în spațiul public, dar sunt la sute de kilometri distanță de ceea ce înseamnă probe — în sens juridic, în sens instituțional”.

Această distincție între posibilitate și probă, între suspiciune și certitudine, între impresie și responsabilitate publică ar trebui să fie elementară pentru oricine are pretenția de a vorbi în numele statului. A le rosti fără probe nu e doar neprofesionist. Este profund periculos. Într-un stat de drept, acuzarea fără dovadă este un abuz, într-o democrație fragilă, devine unealtă de linșaj. Iar într-o societate obosită de manipulare, ele devin repede norme.

Cazul cu avocatura nu este, din păcate, singular. A devenit aproape o „normalitate” ca mesajele instituțiilor oficiale să fie îmbibate cu suspiciuni, dubii și supoziții cu tentă manipulatoare. În loc să aducă claritate și să inspire încredere, asemenea comunicări seamănă confuzie și alimentează o percepție publică deja fragilă.

O societate care acceptă o asemenea «normalitate» este, în esența ei, profund bolnavă. Nici măcar cele mai bune intenții nu pot justifica asemenea derapaje. Pentru că o minciună spusă în numele binelui rămâne tot o minciună. Iar o nedreptate făcută în numele adevărului rămâne tot o nedreptate.