Ce se întâmplă, de fapt, cu Moldova?

În ultima vreme, începând aproximativ cu o lună în urmă, locul Republicii Modova în contextul războiului ruso-ucrainean a devenit un subiect de interes sporit în discursul politic, mediatic și propagandistic, atât în țară, cât și în afară. Prezentarea distorsionată a situației reale a împins lucrurile până acolo, că în unele medii, în special în comunitățile de moldoveni din străinătate și în unele televiziuni de acolo, ba, pe alocuri, chiar și în România vecină, bântuie zvonurile că în Moldova mișună bande de spioni și teroriști, că tancurile rusești fac demonstrații războinice nu numai în Transnistria, dar chiar și pe străzile Chișinăului și că foarte curând organele de stat ale republicii vor fi lichidate, și Rusia va pune stăpânire pe toată țara.
Cum s-a ajuns la această situație? Sunt două cauze principale. Prima: interesul Ucrainei de a atrage Moldova, ca și pe oricine, de altfel, în lupta împotriva Rusiei, de unde zvonurile venite de acolo că Putin pune la cale ocuparea acestui teritoriu. Ideea ascunsă, dar destul de transparentă, a acestui interes este să provoace o descongestionare a frontului din estul Ucrainei, mai precis, să-l determine pe Putin să transfere o parte a trupelor ruse de acolo în Moldova, ceea ar trebui să le asigure ucrainenilor posibilitatea de a elibera teritoriile ocupate de ruși. Evident însă că rușii nu pot fi chiar atât de naivi ca să înghită această nadă. Ei nu au ce căuta în Moldova, cât timp obiectivul lor de bază este, cel puțin, să păstreze teritoriile pe care le-au ocupat în Ucraina. După declarația lui Zelenski despre acest pericol, care a făcut vâlvă mare nu numai la Chișinău și în România, dar și în Occident, de la Kiev au început să vină mereu îndemnuri tot mai insistente către Maia Sandu să ceară ajutorul Ucrainei pentru a-i alunga pe rușii din Transnistria. S-a putut observa foarte bine că declarația lui Zelenski, deși neverificată și neprobată de nimeni, conducerea UE și Washingtonul au primit-o ca pe o avertizare ce merita toată atenția. De ce? Pentru că venea și ea să confirme ideea pericolului rusesc nu doar în raport cu Ucraina, ci și față de alte teritorii postsovietice, și, prin urmare, se prezenta ca un argument în plus în favoarea pedepsirii agresunii rusești. Asta a făcut ca isteria despre iminenta ocupare a Moldovei de către Rusia să fie cultivată și în Occident. Dacă ar fi fost doar aceste fapte, și tot ar fi deajuns să ne dăm seama de unde s-a iscat această isterie.

Dar mai este și a doua cauză, derivată din cea dintâi. Ea vizează exclusiv situația politică, propagandistică și emoțională internă din Moldova. Factorul principal care a cauzat-o a fost reacția Maiei Sadu la preîntâmpinarea lui Zelenski. Din motive nu tocmai clare, ea a luat cu totul în serios declarația acestuia, susținând, la rândul ei, că se pregătesc (evident, din Rusia) „acțiuni cu implicarea unor diversioniști cu pregătire militară, camuflați în civil, care să întreprindă acțiuni violente, atacuri asupra unor edificii ale statului și luare de ostatici” și, în final, prin concursul protestelor opoziției, să fie realizată „schimbarea puterii la Chișinău”. Nu încape îndoială că ea a făcut această declarație fără o verificare serioasă a ceea ce a auzit (dacă s-a bazat pe SIS, s-a încurcat și mai mult, pentru că acesta nu numai o dată și-a demonstrat neseriozitatea și incompetența). Așa cum se întâmplă într-un mediu foarte puțin evoluat politic și intelectual, declarația Maiei Sandu a fost repede însușită de aproape toate mijloacele de informare în masă și de mai toți așa-zișii comentatori politici din Moldova, și astfel, prin eforturile tuturor acestora, isteria a pus stăpânire pe toată țara. Este fenomenal să nu se fi arătat măcar un om cumpănit care să fi zis: „Stați puțin, oameni buni, nu vă agitați atât de tare. Haideți să ne lămurim, mai întâi, care este situația reală pentru a vedea dacă sunt sau nu motive serioase pentru neliniște”. Dar nu, nu s-a găsit nici unul.
Pentru a ne lămuri cumsecade asupra esenței fenomenului, ar trebui să zabovim puțin la declarația Maiei Sandu. Întrebarea de principiu care se pune în raport cu această declarație este dacă ea s-a făcut din neatenție, altfel spus, din reacție neadecvată la zvonurile interesate din afară și doar din grija pentru situația din țară, sau s-a făcut din calcul politic personal. Teoretic, sunt posibile ambele situații. Din punctul de vedere al interesului politic și de securitate al Republicii Moldova, preferabilă ar fi fost prima situație, deoarece aceasta ar fi arătat că obiectivul urmărit de declarație era doar asigurarea ordinii în țară, fără specularea datelor invocate în anumite scopuri politice. Sigur că aceasta ar fi umbrit cumva capacitatea de orientare corectă a doamnei președinte în situații obscure, ca cea de față, dar în orice caz nu ar fi pus la îndoială corectitidunea ei politică. Bineînțeles că în acest caz isteria nu ar fi fost evitată, dar efectele ei ar fi vizat mai mult climatul intern, deși nu ar fi putut fi scutite și de speculații în afară. Se pare însă că există mai multe temeiuri să credem că declarația a urmărit un interes politic personal. Între altele, acesta explică și faptul de ce stimata doamnă nu s-a obosit să verifice faptele invocate și să-și argumenteze discursul cu toată suma de date imbatabile. Ea a înțeles foarte bine că specularea într-un discurs public a informației necontrolate lansate de Zelenski o poate dintr-odată sălta foarte sus în contextul politic legat de războiul din Ucraina. Ce dovadă poate fi mai bună, în acest sens, dacât faptul că Biden, care până atunci nici nu auzise de Maia Sandu, după ce a aflat de discursul ei antirusesc, dintr-odată a salutat-o public, la Varșovia, și a cerut tuturor celor prezenți acolo să o aclame? Pentru că gestul ei se înscria perfect în discursul politicii externe americane cu privire la Rusia, în contextul războiului din Ucraina. A fost culmea ratingului politic extern la care a putut ajunge vreodată un politician din Republica Moldova.

Dacă situația descrisă mai sus este adevărată, și se pare cu nu există fapte care să o poată pune la îndoială, atunci doamna președinte, urmărind un scop politic personal foarte ambițios, a comis o greșeală politică care a prejudiciat foarte serios interesul de stat al Repubicii Moldova și climatul politic din societatea moldovenească. Nimeni nu-i poate nega dreptul de a susține Ucraina și de a condamna agresiunea Rusiei în această țară, tot așa cum este în drept, și chiar are datoria, să apere statul Republica Moldova de orice imixtiune din afară. Problema reală e cât este de motivată, sub toate aspectele, o astfel de politică și cât este ea de echilibrată și de corectă. Mai ales în climatul politic actual, generat de războiul din Ucraina, pentru politicianul moldovean este foarte riscant să se lase atras în jocuri politice care nu vizează interesul țării sale, și cu atât mai rău să speculeze anumite situații, generate de aceeași conjunctură, în scopuri personale.

Întrucât ceea ce s-a spus mai sus vizează cumva legătura Republicii Moldova cu războiul Rusiei în Ucraina, se impune să vorbim despre atitudinea noastră față de cele două țări. Este necesar să vorbim sincer și răspicat despre asta. În discursul public actual de la noi predomină, pe de o parte atitudini antirusești și propruse, iar de altă parte simpatii proucrainene, poate cu unele excepții, ca efecte ale propagandei rusești. Rusia este, prin natura sa, un stat agresor. Așa a fost încă din momentul în care s-a constituit ca stat și așa a rămas de-a lungul întregii sale istorii. Și așa va fi și în viitor, dacă anumite evenimente majore, de ex. un război dezastruos sau declinul economic intern, nu-l va distruge. Dispariția acestui stat ar fi un dar de preț pentru Europa, Asia și restul lumii. Dar atâta timp cât va exista, el va fi mereu un pericol pentru popoarele din jur și chiar pentru comunitatea internațională, cum se vede foarte bine acum. Se înțelege că Rusia este un pericol real și pentru Republica Moldova, dacă mai ales avem în vedere Transnistria, unde are trupe și armament, iar în anumite circumstanțe ar putea chiar să ocupe și teritoriul dintre Prut și Nistru. Acum astfel de circumstanțe nu există, dar cât timp Rusia nu va fi forțată să renunțe la politica ei de agresiune, acestea ar putea să apară. De aceea este firesc că societatea moldovenească și conducerea țării au toate motivele să ia în calcul o eventuală imixtiune politică și chiar militară a Rusiei în Moldova. În așa caz, se cere multă vigilență și pregătire în vederea luării măsurilor corespunzătoare. Nu putem face tare mult, dar nu avem voie să rămânem pasivi, așteptând cuminți să fim luați în stăpânire. Sigur că, în aceste eforturi, trebuie evitată psihoza războinică, ațâțată de indivizi neserioși, unii chiar de la guvernare, de parcă Moldova ar putea deveni o forță de temut pentru toată lumea.

E o cu totul altă problemă Ucraina. Zic „problemă”, pentru că noi, românii, și întâi de toate românii basarabeni, avem o problemă foarte serioasă cu ucrainenii. Ei stăpânesc pe nedrept de peste optzeci de ani două părți importante din pământul Basarabiei, în nord, teritoriul fostului județ Hotin, iar la sud un spațiu mult mai întins, unde se aflau până la 1940 județele Ismail și Cetatea Albă. E adevărat că ucrainenii nu au cucerit aceste teritorii. Ele au fost ocupate de Stalin în 1940, în urma semnării pactului criminal Ribbentrop-Molotov, și când dictatorul din Kremlin a cârpit batjocoritor republica sovietică moldovenească, tot în 1940, a trecut la Ucraina teritoriile menționate. Indiferent însă cum au ajuns aceste teritorii în componența Ucrainei, oricine înțelege că stăpânirea lor de către vecinii noștri de la răsărit este o mare nedreptate. Nu poate exista un dialog sincer între moldoveni și ucraineni când se ignorează această problemă. Schilodirea Basarabiei prin răpirea celor două teritorii a făcut ca Republica Moldova să fie un stat extrem de mic, de sărac și de fragil, izolat de lumea din afară. Pe vremuri, Hotinul asigura Basarabiei ieșirea în Polonia și la Marea Baltică, în Europa Centrală și Occidentală. La sud, în afară de valoarea pământurilor întinse de aici, foarte bune pentru cele mai variate culturi, Basarabia era stăpână pe brațul Chilia al Dunării, de la Galați și până la mare, și pe o mare parte a litoralului Mării Negre, cuprins între gurile râurilor Dunăre și Nistru. Contactele directe și permanente cu Dunărea și cu Marea Neagră însemna nu doar un mare aflux de daruri de mare preț ale celor două ape, dar și accesul Basarabiei pe căi ușor accesibile și ieftine la marile piețe internaționale din Europa, Asia și din alte zone îndepărtate, ceea ce constituia un factor extrem de important pentru dezvoltarea economică a regiunii.

Sigur că existența acestei probleme nu trebuie să ne împiedice să susținem atât cât putem Ucraina în lupta ei împotriva agresiunii ruse, dar noi nu avem voie, nici chiar în aceste condiții, să ne prefacem că nu știm de această problemă. Am fi cei mai nenorociți fii ai Basarabiei, dacă am ignora fenomenul respectiv și am renunța la pământul care ni s-a furat.

Am arătat mai sus de ce Biden a lăudat-o atât de tare pe Maia Sandu. Gestul e parte, minoră desigur, într-o atitudine de amploare manifestată în raport cu Zelenski. În spatele acestor gesturi, în fond, formale și nu neapărat sincere, care nu presupun numaidecât niște angajamente categorice și de mare impact, se află interesele strategice ale Occidentului, întâi de toate, ale Statelor Unite, care au interesul să slăbească Rusia cât se poate mai mult, până la epuizare totală. Țările europene mai influente nu sunt tot atât de categorice în această privință, drept care nici nu arată tot atâta încrâncenare față de Rusia, deși iau și ele măsuri pentru stăvilirea agresiunii acesteiea. Compasiunea și a unora, și a altora pentru Ucraina e, în fond, rezultanta atitudinii lor față de Rusia; ostilitatea față de Putin s-a preschimbat în dragoste pentru Zelenski. Dar când războiul a început nu era așa; agresiunea Rusiei a fost condamnată, este adevărat, dar în acel moment nimeni nu s-a grăbit să sară în ajutorul Ucrainei atacate, pentru că nimeni nu putea atunci și nu avea interes să se implice în conflict, deoarece Occidentul era sigur că Ucraina va fi ocupată foarte ușor, așa cum s-a întâmplat cu Crimeea. Când însă ucrainenii au început să opună rezistență agresorului în mod serios, fapt ce i-a mirat în egală măsură și pe ruși, și pe occidentali, atitudinea acestora din urmă a început să se schimbe. Nu din compasiune pentru ucraineni, ci din înțelegerea faptului că rezistența ucrainenilor poate fi folosită pentru slăbirea și poate, în perspectivă, pentru anihilarea Rusiei ca important factor politic și militar. Însă Occidentului, mai ales țărilor europene, după cum nu le trebuie o Rusie puternică, tot așa nu au nevoie nici de o Ucraină care în viitor le-ar putea strica liniștea. Și o Ucraină învingătoare în război, necunoscătoare a tradițiilor democratice și grevată de unele pagini nu tocmai luminoase ale trecutului, cu siguranță că le va face mari probleme. Reticența Franței și Germaniei, într-o anumită măsură chiar și a Statelor Unite, în acordarea ajutorului militar Ucrainei vine anume de la înțelegerea acestei situații. Astfel că în momentul de față despre rezultatul războiului nu se poate spune nimic sigur. Totul este lăsat în seama timpului. Între timp, se va mai da și ceva ajutor, dar nu chiar atât cât se cere, pentru a nu permite ca războiul să o ia într-o direcție imprevizibilă.

La urmă, aș vrea să revin la așa-zisa destabilizare a situației politice din Republica Moldova. Referitor la pericolul rusesc, după ce spiritele încinse de discursul incendiar al Maiei Sandu s-au mai potolit, au început să se audă glasuri, chiar și în tabăra de la guvernare, că în Transnistria îi liniște și, de fapt, puterea de la Chișinău îi destul de tare pe poziție. Rămânea problema prezentată de protestele opoziției, în special ale partidului „Șor”, instigate și susținute, în versiune oficială, de Moscova. În așa situație apare întrebarea firească: este oare puterea de la Chișinău chiar atât de slabă, că nu poate să pună la respect o formațiune politică, de altfel nu foarte puternică și cu lideri certați cu legea, care amenință să o răstoarne? Dacă la această întrebare se poate răspunde afirmativ, atunci puterea nu are nici o îndreptățire să se plângă, odată ce este prea slabă și nu poate face ordine în țară. Și ea într-adevăr este foarte slabă, dovadă fiind faptul că din cele două mari sarcini pe care și le-a propus – reforma justiției și lichidarea corupției – nu a realizat nimic. Nu a fost judecat nici un mare corupt sau înrăit încălcător de lege; cele vreo 20-30 de începuturi de procese care se anunțau răsunătoare, s-au stins ca fumul din țigară; tuturor, după ce au fost ținuți 30 de zile în arest în izolator și apoi alte 30 de zile arestați la domiciliu, li s-au șters toate păcatele și oamenii aceștia au devenit mai liberi și mai cu drepturi decât toți ceilalți. Cine poate să ia în serios o astfel de putere? Și las la o parte alte slăbiciunii și păcate ale acestei guvernări, în care doar o persoană guvernează, Maia Sandu, în timp ce celelalte două puteri, parlamentul și guvernul, doar mimează actul guvernării.

Când ești atât de slab, e ridicol și periculos, deopotrivă, să te lansezi în atacuri, fie și numai verbale, asupra unor adversari mult mai puternici decât tine sau să te grăbești a te alinia la tabăra inamicilor acestora, în speranța deșartă că ai putea câștiga ceva din asta. În zona în care se află, Moldova nu este și nu va fi niciodată un factor politic și militar care ar putea fi luat în serisos de cineva. Implicarea ei într-un prezumptiv conflict militar în afară, de ex. într-un război moldo-ucrainean împotriva Rusiei, foarte dorit de unii, cum am văzut, este greu de conceput. În general, angajarea sa militară, indiferent unde și cu cine, nu poate avea nici o șansă, și nu numai pentru că nu are bani, nu are armată și nu are specialiști militari, dar chiar dacă toate acestea ar exista, totuna nu ar fi de nici un folos, din cauza spațiului său mic și izolat, a potențialului său economic și demografic fragil și a unei societăți neconsolidate.

Ion Țurcanu