Tot cu acest prilej El spune: „Cereți și vi se va da, căutați și vei afla, bateți și vi se va deschide” (Matei 7; 7).
Obișnuim să interpretăm aceste cuvinte după bunul nostru plac. Foarte mulți, bazându-se pe aceste cuvinte ale Mântuitorului își stabilesc lista de priorități și se roagă fără oprire pentru tot felul de lucruri: pentru reușită în viață, pentru vindecare de boli, pentru a câștiga inima unui om. Lucruri care li se par lor foarte importante. (Refuz să cred că există oameni care se roagă pentru bani!)
Dar până la urmă ce înseamnă „în numele Meu”? Adică, dă-mi Doamne în numele Tău să intru la facultate? „În numele lui Iisus Hristos” e tot una cu „în realitatea lui Iisus Hristos”. E în realitatea lui Dumnezeu succesul nostru profesional sau problemele noastre de sănătate, de iubire, de ambiţii? Să ceri ceva în realitatea lui Dumnezeu înseamnă să ceri mântuire, să ceri ce e drept, bun şi adevărat. Mântuirea tuturor e în realitatea lui Dumnezeu.
Din această pricină unele cereri nu ne sunt împlinite de Dumnezeu, iar nouă ne slăbeşte credinţa. Nu înţelegem de ce Iisus Hristos nu ne împlineşte cererile. Deşi e foarte simplu: noi cerem în numele nostru, nu în numele lui Iisus. Orice părinte se roagă pentru bunăstarea copilului, pentru reuşită la examene, dar nimeni nu ştie mai bine ca Dumnezeu ce îi trebuie unui om. Când cerem ce ni se pare nouă bun, e în numele lui Dumnezeu sau în numele nostru? Nu înţelegem o boală, dar poate boala respectivă îl apropie pe om cu gândul de moarte şi îl ajută să se îndrepte. Reuşita la un examen poate duce un om pe alte căi, neînţelese de noi. Poate la facultatea la care voia să înveţe copilul nostru s-ar fi împrietenit cu un om care l-ar fi tras pe căi greşite. Poate banii ne-ar face mândri şi nepăsători. Sunt lucruri pe care mintea noastră nu le poate înţelege. De aceea Iisus ne-a învăţat în Rugăciunea Domnească să spunem: „facă-se voia Ta”, fiindcă doar Dumnezeu ştie drumul pe care un om e adus la mântuire.
Un exemplu de cerere în numele Domnului e rugăciunea Sfintei Monica. Pe vremea când Biserica era una şi nu avusese loc marea schismă, în perioada de aur a Bisericii creştine, o mamă se roagă la Dumnezeu pentru mântuirea fiului său. Fiul său era necredincios şi nu trăia în curăţenie morală. Mama lui s-a rugat zeci de ani fără să slăbească în credinţă. Un preot chiar i-a spus că nu este cu putinţă să piară fiul atâtor lacrimi. Iar după aceşti ani, fiul ei se converteşte la creştinism. Însă Dumnezeu i-a împlinit rugăciunea cu asupra de măsură. Fiul ei nu doar că se converteşte, dar luptă pentru răspândirea credinţei, ajunge episcop, scrie unele dintre cele mai frumoase cărţi din primele secole creştine. Vorbim de Sfântul Augustin, care e numit de mulţi doar „Fericitul” Augustin, din pricina teoriei sale despre predestinare, precum şi a vieţii lui desfrânate de dinainte de convertire. Însă e un lucru nedrept să îi imputăm teoria predestinării pentru că vorbim totuşi de o epocă în care învăţăturile dogmatice abia se cristalizau. Există erori în multe din operele sfinţilor din acea perioadă. Iar anumite tendinţe de a accepta predestinarea sau apocatastaza (restabilirea tuturor) se regăsesc şi în alte opere, de exemplu la Sfântul Grigorie de Nyssa.
Indiferent că îl numim sfânt sau fericit, Augustin a rămas în conştiinţa oamenilor mai ales prin minunatele sale Confesiuni. Atât la teologie cât şi la filosofie sau literatură universală Confesiunile sunt studiate cu atenţie. O mărturisire minunată a unui om care a ajuns sfânt prin rugăciunile neîntrerupte ale mamei sale. Însă trebuie să ţinem cont că Sfânta Monica nu a cerut faimă pentru fiul său, bani sau o soţie bună, sănătate trupească, ci a cerut mântuirea lui. Augustin devenise un intelectual apreciat şi un om influent cu mult înainte de convertire, însă mama lui nu s-a mulţumit cu faima acestei lumi. Ea a înţeles că dacă omul e veşnic, atunci singurul lucru care contează e mântuirea.
Aceste rugăciuni se cuvine să le înălţăm şi noi. Să ne rugăm să primim toate cele necesare pentru mântuirea noastră. Iar pe cele pe care nu le înţelegem (boală sau strâmtorare), dacă sunt spre mântuirea noastră, să ne dea Dumnezeu putere să le purtăm. În rest, pentru cele ce ni se par nouă importante, mai ales când suntem bolnavi, să ne rugăm ca Iisus: „Tată, de este cu putinţă, să treacă de la mine paharul acesta, însă nu voia mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22; 42).
