Interviu

Cezara Kolesnik: „Pentru a supravieţui în Moldova, ar trebui să fii tanc”

– Dragă Cezara, au fost timpuri când visul fiecărui intelectual din Moldova era să vadă măcar o singură dată Franţa… Din păcate, nu se putea din cauza cortinei de fier. Ţie şi generaţiei tale, schimbările din anii ’90 v-au fost prielnice…

– Da, fac parte din generaţia care a trăit schimbarea – prăbuşirea unui sistem şi tranziţia interminabilă la alt sistem. Din păcate, mulţi dintre noi, mă refer la prietenii şi colegii mei, au plecat şi nu s-au mai întors în Moldova. Asta nu înseamnă că în Occident este uşor să te afirmi. Pentru un artist plastic e nevoie de mult mai multă muncă, spontaneitate, spirit întreprinzător.

– Credeam că pentru un artist e suficient să aibă talent, ca să răzbată în viaţă…

– Talentul e obligatoriu, dar e numai unul dintre componente. În secolul XXI mai trebuie să ştii cum să prezinţi pe piaţă ceea ce faci. E o provocare. De multe ori, a trebuit să organizez expoziţii în alte ţări, mizând doar pe contactele prin Internet, fără să cunosc pe cineva în ţara respectivă.

– Pe site-ul tău www.cezarakolesnik.com am văzut mai multe lucrări. Ai câteva seriale foarte interesante – Copacul vieţii, Munţii, Portrete de copii.

– La ultimele serii lucrez mai intens. E mult simbolism, dar am încercat să abordez personalitatea copilului într-o manieră cât mai simplă.

– Ce fel de pictură se poartă astăzi la Paris?

– Nu putem vorbi despre un stil în vogă. Nu se discută azi despre curente, ci despre şcoli în vogă, de exemplu cea chineză. Majoritatea galeriilor de pictură expun o mulţime de artişti din China. Şi asta a adus un nou val de interes pentru pictura figurativă, pentru portret, peisaj, culoare. Eu sunt atrasă de culoare.

– Ţi-a fost greu să te integrezi în mediul artistic parizian?

– După ce am făcut şcoala, facultatea şi masteratul în franceză, nu am mai avut probleme cu limba. A fost mai greu să mă obişnuiesc cu felul de a fi al francezilor. Nouă, moldovenilor, ne place să fim „sufletişti”. Occidentalii sunt mai distanţi în relaţiile interumane, ei fac o distincţie pronunţată între prieteni şi colegi sau simpli cunoscuţi. Eu cred că e mai bine aşa, decât să te bagi în sufletul omului, cu sau fără motiv. Mi-a trebuit ceva timp ca să înţeleg şi să apreciez asta.

– Cât de integrată este diaspora noastră în Franţa?

– Este mai integrată decât altele, deşi fenomene ca traficul de fiinţe umane, banditism şi prostituţie, tipice pentru Europa de Est, ne fac o proastă reputaţie şi-i fac pe francezi mai circumspecţi în raport cu noi. O problemă ar fi atitudinea Ambasadei R. Moldova de la Paris faţă de noi. În orice caz, eu, ca membru al diasporei de la Paris, sufăr de inexistenţa politicii culturale a Republicii Moldova şi, respectiv, a ambasadei noastre.

– Ce ar putea face ambasada pentru voi?

– Moldova este foarte puţin prezentă la Paris. Ar putea miza mai mult pe noi, pe relaţiile pe care le avem deja, ar putea să profite de relaţiile oficiale pe care le are cu UNESCO, cu alte instituţii internaţionale să organizeze anumite evenimente culturale de rezonanţă, nu doar o recepţie sau un concert, sau un spectacol în limba română. Singurul eveniment cu impact care a avut loc în ultimul timp a fost organizat de UNESCO – un spectacol prezentat de Ansamblul „Joc”, s-a întâmplat în 2006, din câte îmi amintesc.

– E uşor să organizezi o expoziţie de artă plastică la Paris? Ambasada ar putea să-şi ofere sprijinul?

– Eu lupt de câţiva ani să organizez o expoziţie de lucrări de artă plastică, exclusiv, fără ca aceasta să fie acompaniată de muzică şi plăcinţele. Dar ceea ce mi se propune este: „Noi organizăm un spectacol, pe data cutare. Nu poţi să aduci lucrările tale?”. Nu, nu pot să le aduc, pentru că lucrările mele trebuie privite, nu pot fi combinate cu o degustaţie de vin sau cu un concert folcloric. Pictura nu trebuie percepută doar ca decor, ci ca artă.

– Din ce trăieşte un pictor în Franţa?

– Aici oamenii investesc în artă şi publicul este interesat de ea. Dacă se deschide o expoziţie, o să intre neapărat şi o să cumpere ceva nu doar oamenii bogaţi sau colecţionarii, dar şi cei cu un statut social modest. În cazul în care le-a plăcut o lucrare, se pot înţelege cu pictorul, o pot plăti în rate…

– Ţi s-a întâmplat să vinzi multe lucrări în acest fel?

– Mi se întâmplă întotdeauna. În acest fel îmi asigur existenţa. Nu ştiu dacă în Moldova poţi supravieţui din artă, aici însă acest lucru este complicat, dar posibil. Soţul, care e web-designer, mă ajută cu promovarea, cu tot ce ţine de site-ul meu.

– În ce condiţii te-ai întoarce în Moldova?

– Dacă n-ar fi problemele noastre politice, probabil m-aş întoarce. Dar în actuala situaţie, pur şi simplu psihologic, nu aş putea să mă întorc.

– Ce anume te deranjează?

– Totul. În Chişinău am impresia că s-a descoperit ceea ce voiau să descopere mulţi alchimişti şi savanţi moderni – capacitatea de a fi invizibil. De exemplu, stai şi aştepţi pe cineva la un colţ de stradă şi patru-cinci trecători pot elementar să meargă peste tine. La un moment dat începi să crezi că nu exişti. Pentru a supravieţui în Moldova, ar trebui să fii tanc – mereu să dai cuiva o ripostă, pentru a-ţi reabilita demnitatea călcată în picioare. Politicienii noştri, în loc să creeze slogane false, gen: „Te iubesc, Moldova!” sau „Eu sunt Moldova!”, ar trebui să promoveze nişte valori esenţiale. Noi ne-am pierdut idealurile şi nu ştiu cine va fi liderul capabil să le întruchipeze din nou.

– Cum arată o zi tipică din viaţa ta?

– O jumătate de an poate să decurgă calm, liniştit. Ca să vă spun cum arată o astfel de zi, ar trebui să încep cu seara, care poate să se termine foarte târziu. Cel mai des stau pe Internet. Comunic, scriu, citesc ori caut ceva. Internetul îmi absoarbe foarte mult timp din viaţă. Mulţi consideră acest lucru drept negativ, dar eu am altă părere. Foarte multe din relaţiile şi din ideile pe care le am mi-au venit stând pe Internet şi discutând cu oameni diferiţi din diverse ţări.

– Şi cealaltă jumătate de an?

– Atunci începe regimul de viaţă sănătos – trezitul devreme, munca intensă, mă organizez ca la armată – 24 din 24 de ore. Pictez, pregătesc documentaţia, chestiile legate de organizare, logistică, transport – tot ce ţine de o expoziţie. Am câteva reflexe la care nu aş putea renunţa: lângă mine trebuie să se afle întotdeauna computerul, telefonul şi… ceva de mâncare. Deşi mâncarea nu e obligatorie.

– Cine găteşte atunci când tu lucrezi intens la vreo expoziţie?

– Soţul meu, destul de des. Toţi ştiu că bărbaţii francezi sunt cei mai buni bucătari, dar soţul meu a învăţat să gătească după ce m-a cunoscut pe mine. Măcar prin această atitudine le răzbun pe toate femeile din Moldova, obligate să stea la cratiţă – de tradiţie şi de o mentalitate greşită. Cred că într-o familie activităţile casnice trebuie neapărat împărţite.

– În familie în ce limbă comunicaţi?

– În franceză. Dar soţul cunoaşte româna, a învăţat-o ca să se poată înţelege cu rudele.

– Ai pictat multe portrete de copii. Ţi-ai dori ca, într-o zi, cei mai frumoşi dintre ei să coboare de pe pânză… direct în casa ta?

– Un copil înseamnă întotdeauna o schimbare totală, o mare responsabilitate. Deocamdată, îmi doresc să continui portretele, dar… toate la timpul lor! Şi, cum spun englezii, „niciodată nu spune niciodată”. Actualmente sunt preocupată de viitoarele expoziţii şi de noi teme pe care le-aş explora în pictură. Am destule idei şi trebuie să le materializez, ele mă aşteaptă… şi publicul meu la fel.

 

Timpul.Suplimentul Femeia

Puteţi urmări ştirile Timpul.md şi pe Facebook!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.