Oraşul era un fel de bazar turcesc cu vitrine şi gherete, un schimb valutar citadin, un cumpăr-vând de proporţii urbanistice. Însă acum capitala a căpătat o imagine nouă: una cu bucăţi de trotuar smulse şi aruncate la nimereală, moloz, pietriş, grămezi de nisip, cărămizi, stâlpi strâmbi şi cabluri care atârnă peste tot. Se spune că moldoveanul face reparaţie toată viaţa, iar Chişinăul ne oferă un exemplu elocvent la acest lucru: de mai bine de un an suntem un şantier, unul fără şef, în care nişte muncitori (în mare parte amatori) lucrează cum îi duce capul, pun trotuarul aiurea, ca apoi să-l distrugă din nou pentru că au greşit şi să-şi repare gafa. Ok, în toate oraşele mari din lume se petrec regulat reparaţii: însă acestea se fac calculat şi rapid, cu minimul posibil de incomodităţi pentru cetăţeni. Mă plimbam ieri pe bulevardul Ştefan cel Mare şi mă întrebam ce simte oare un turist când mai calcă într-o movilă de nisip, se împiedică de nişte cărămizi, face slalom printre câteva maşini parcate aiurea şi mai nu cade într-o gaură de canalizare deschisă. De localnici nici nu mai întreb, aceştia s-au deprins demult cu mizeria şi umilirea pietonilor pe trotuare, aceştia cred că aşa e normal să fie, acest dezastru urban a devenit deja o banalitate, una cu care ne-am deprins.
Spre toamnă, de Ziua Oraşului, am putea invita turiştii în Capitală, mai ales cei interesaţi de construcţii. Îmi amintesc cum m-au oprit doi străini odată pe stradă şi m-au întrebat ce le-aş recomanda să vadă în acest oraş. Am rămas perplex pentru câteva minute.Aş fi vrut să le recomand un monument istoric renovat, vreun parc plin de lacuri curate şi vietăţi, însă mi-am dat seama că nu prea avem nimic din toate astea, aşa că i-am trimis să vadă puţinele muzee care ne-au mai rămas. Dacă i-aş întâlni pe acei străini acum, le-aş recomanda să vadă şantierul, cel mai frumos şantier de pe planetă.
