Chişinăul interbelic

Orașul nostru alb a făcut zilele astea 580 de ani. Pentru unii un motiv de supărare, că nu prea avem ce sărbători și că ar trebui să renunțăm la ideea sovietică de hram, pentru alții – ocazie de a lenevi și a sta acasă, dar în general am rămas cu o senzație că a fost sărbătoare. Mi s-a ivit posibilitatea în acest an de a fi la două zile ale orașelor, una la Riga, alta la Târgoviște. Știu oamenii să serbeze, cu imaginație și tradiție, de la care noi poate mai avem de învățat. Mai ales când e vorba de tradiție, pentru că dacă ne uităm la istoria orașului Chișinău, sunt lucruri importante de marcat și de apreciat, în special când privim în urmă la perioadele în care a fost clădit. Cu această ocazie, mi-am propus și eu să vă ofer o perspectivă interbelică asupra capitalei noastre, trecută în anul 1918 din centrul gubernial rus, în al doilea oraș românesc ca mărime și importanță.
Metamorfozarea Chişinăului interbelic, care nu a scăpat ochiului atent al unui vizitator străin cum era Ch. Clark, reflecta complexitatea transformărilor şi mutaţiilor care au intervenit în soarta întregii Basarabii după anul 1918, Chişinăul, la fel ca şi restul Basarabiei, a fost angrenat într-un proces intens de integrare, transformare şi modernizare după tiparele româneşti, logic şi inevitabil în contextul unui proces mai extins de modelare a noului stat românesc.

Cea mai complicată pentru noua administraţie a fost depăşirea moştenirii ţariste, deşi dificultatea acesteia nu se referea atât la aspectul ei material, de infrastructură, cât la ceea ce ţinea de dimensiunea sa umană, socială, intelectuală şi lingvistică. Aşa cum menţiona Ştefan Ciobanu „…dacă cineva doreşte să-şi facă o impresie despre Basarabia după oraşele sale, atunci ar comite o mare eroare – oraşele basarabene, în general vorbind, nu sunt o emanație a satelor ce le înconjoară…ele fiind o creaţie artificială a regimului rus”. Referindu-se concret la oraşul Chişinău, Andrei Popovici constata şi el că în Chişinău aspectul rus este mai pronunțat decât în oricare alt oraş al Basarabiei „…clădirile publice, cu stemele imperiale, inscripţiile în limba rusă de pe firmele comerciale şi industriale, graiul rus vorbit pe străzi, toate dădeau impresia că oraşul era complet rusificat”.

Acest aspect era confirmat şi de o statistică corespunzătoare. Chişinăul la începutul perioadei interbelice era al doilea oraş ca populaţie al României (după diferite estimări 114.896 locuitori, iar după datele Serviciului Statisticii regionale din Basarabia 133.000 de locuitori stabili (58.520 de bărbaţi şi 74.480 de femei) şi 66.500 de suflete de populaţie flotantă) şi era locuit în proporție de 45.9% de evrei şi de 30% de slavi, iar moldovenii constituiau 17,58% (conform recensământului imperial din 1897). În 1917 practic nu erau cărţi româneşti în Basarabia, iar în Chişinău nu era nicio bibliotecă sau librărie de carte românească.

Ruperea de moştenirea ostilă ţaristă era posibilă doar printr-o ofensivă politică, administrativă, culturală fără precedent. Un prim pas în acest sens a fost schimbarea denumirilor străzilor, pornind de la centrul istoric şi mergând spre periferii. Astfel Ţarskii Prospekt devine Bulevardul Alexandru cel Bun (azi Ştefan cel Mare), strada Suvorov devine Ştefan cel Mare (azi Dimitrie Cantemir), strada Reni devenea Kogălniceanu (denumirea actuală), Inzovskaia devenea Principele Carol (actualmente Lazo), Sadovaia era redenumită Drumul Viilor, apoi Inculeţ (în prezent Mateevici), Moghiliovskaia devine Paul Dicescu (actualmente Petru Movilă), Miciurina V. Hertza (de la bd. Ştefan cel Mare în jos) şi Unirii (mai sus de bd. Ştefan cel Mare) (azi Sfatul Ţării), iar Leovskaia devine General Berthelot (actualmente Şciusev). De remarcat faptul că multe dintre aceste schimbări nu au fost operate imediat după 1918, ci în anul 1924.

La 4 septembrie 1918 erau desfiinţate prin decret regal Duma (primăria) şi Uprava (Consiliul municipal) al oraşului Chişinău, iar conducerea oraşului era încredințată unei comisii interimare compuse din 6 membri (2 moldoveni, 2 ruşi şi 2 evrei), în fruntea căreia era numit Vasile Herţa.
Atenţia deosebită pe care România o acorda provinciei şi oraşului Chişinău a fost confirmată imediat după unire de intensitatea şi importanţa vizitelor efectuate de înalţi oficiali români şi oameni de cultură în oraş. Astfel, la 24-28 martie 1918 la Chişinău concertează pentru prima oară Orchestra simfonică sub bagheta lui G. Enescu, iar la 26 martie 1918 la Chişinău venea preşedintele Consiliului de Miniştri al României Al. Marghiloman, însoţit de reprezentanţii guvernului. La 20-21 mai 1918 Chişinăul era vizitat pentru prima oară de regele Ferdinand I al României. Suveranul României a mai vizitat oraşul de două ori (20-23 mai 1920 şi 8 septembrie 1925), iar următoarea vizită a unui suveran român a fost la 3-4 iunie 1935, când regele Carol II, însoţit de tot guvernul țării poposea la Chişinău, după o călătorie mai îndelungată în provincie. Carol II a vizitat oraşul ultima oară în ianuarie 1940.

La 18 aprilie 1918 este introdusă prin decret regal unitatea monetară românească – leul. Rata de schimb în Basarabia era de 1 rublă rusească la 1 leu 60 bani. Rubla a mai circulat o perioadă la Chişinău, dar la 13 august 1920 legea privind scoaterea din circulaţie a rublelor obliga populaţia să renunţe la această monedă. Haosul produs de război şi de schimbul banilor a determinat inflaţie şi speculă, iar în vederea preîntâmpinării acesteia era emisă „Legea pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite”, publicată în „Monitorul Oficial” nr. 59 din 17 iulie 1923. În conformitate cu aceasta, în oraş începând cu 1 decembrie 1923 erau fixate preţuri maximale la produse şi servicii: a. Păsări – găină bucata – 25-35 lei; raţa bucata – 20-30 lei; curcan bucata – 70-90 lei; b. 1 kg de carne – de porc – 15 lei; de vită – 10 lei; c.1 kg de ceapă uscată – 25 lei; cartofi – 10-15 lei; pâine albă – 7 lei; pâine neagră – 5 lei; ulei de floarea-soarelui – 18-22 lei; ulei de cânepă – 25-30 lei; d. vin cal. I – 12 lei; vin cal. II – 10 lei; bere cu sticla – 4 lei; e. La bărbierie – tuns – 4 lei; ras – 3 lei.

Chişinăul aspiră şi devine în perioada interbelică unul din marile centre urbane ale României întregite, cu o intensă viaţă culturală şi economică, cu o închegată comunitate academică. La 1 iulie 1919 a luat naştere la Chişinău Camera de Comerţ şi Industrie, iar în 1937 la Chişinău se crea Federaţia Camerelor de Comerţ din Basarabia. Preşedinte al Camerei a fost o perioadă Gherman Pîntea, tot el primar al Chişinăului în trei rânduri (1923, 1927-1928 şi 1932). În acelaşi timp se profilează şi un început de dezvoltare a sectorului bancar. La 15 ianuarie 1919 Banca Naţională a României deschidea prima sa filială la Chişinău, iar în iunie 1920 ia fiinţă „Banca Basarabia”. În anul 1921 la Chişinău este înfiinţat primul aeroport, alături de alte două oraşe ale provinciei.
După 1918, cercurile financiare franceze, engleze, belgiene au avut unele intenţii de investiţii în economia Basarabiei şi la Chişinău în mod special, însă situaţia din provincie, dar mai ales instabilitatea poziţiilor României, au oprit aceste încercări. Pan. Halippa declara la adunarea industriaşilor şi comercianţilor din Camera de comerţ şi industrie a Chişinăului: „Capitalul străin are temeri de a investi în Basarabia, deoarece Basarabia este până în prezent un teritoriu disputat”.

La Chişinău au fost construite multe case individuale, vile urbane, imobile cu apartamente de raport într-un stil specific, apropiat „Artei 1900” şi numit în mod curent „Stil neoromânesc” sau „Stil modern românesc”. În spiritul acestei orientări stilistice a lucrat la Chişinău arhitectul Nicolae Mertz. Lui îi aparţin casa de locuit de pe str. Kogălniceanu nr. 69, clădirea actualei galerii „Coral” de pe str. M. Eminescu. Similare din punct de vedere stilistic sunt şi vilele urbane realizate de alţi arhitecţi şi dispuse pe str. Sfatul Ţării (nr. 69), A. Bernardazzi (nr. 52), Vlaicu Pârcălab (nr. 57), 31 August (nr. 95), A. Mateevici (nr. 119) ş.a. Pentru toate aceste clădiri de stil neoromânesc sunt caracteristice compoziţii volumetrice cu o plastică activă, evidenţiată de contrastul între zidăria masivă şi spaţiile libere – logii, terase, balcoane etc. Coloanele din lemn sau piatră, utilizate în decorarea acestor edificii au detalii împrumutate din arhitectura tradiţional românească, în special inspirate din edificiile epocii lui Constantin Brâncoveanu. Din acest motiv una din denumirile acestui stil „neoromânesc” este „stilul pseudobrâncovenesc”. Tot atunci au fost construite multe clădiri cu destinaţie socială cum ar fi Palatul Muncii (viitorul Teatru Naţional „M. Eminescu”), Clubul ofiţerilor (viitorul hotel Moldova, azi sediul Mobiasbancă), şcoala pentru copiii feroviarilor (sediul policlinicii) etc.

Anumite schimbări se produc şi în aspectul Pieţei Centrale a oraşului. Monumentele ţarilor au fost înlăturate, iar locul devine central în timpul vizitelor suveranilor români, aici desfăşurându-se paradele şi manifestările oficiale. Sculptorul Alexandru Plămădeală finaliza în anul 1927â monumentul domnitorului Ştefan cel Mare, care era oficial inaugurat la 29 aprilie 1928. Monumentul era ridicat în colţul Grădinii Publice „Ştefan cel Mare”, situată la intersecţia dintre strada Seminarului şi Alexandru cel Bun (fosta Alexandrovskaia) şi înlocuia monumentul lui Alexandru al II distrus în anul 1918. Costul total al monumentului a fost estimat la 4 mln lei.

Sub administraţia românească Chişinăul cunoaşte şi primele veleităţi de democraţie. La 2-4 noiembrie 1919 aveau loc primele alegeri parlamentare, iar oraşul şi judeţul urmau să aleagă 12 reprezentanţi în Parlamentul României. La scrutin au participat 40 215 de alegători din cei 62 458 înscrişi în listele de vot, în campanie înscriindu-se cinci partide politice – Partidul Ţărănesc, Partidul Democrat Independent, Partidul Democrat Muncitor şi două partide independente.

Cea mai redutabilă transformare oraşul o cunoaşte în plan cultural şi educaţional, ceea ce a dat un imbold important revigorării identităţii româneşti în întreaga provincie afectată de dominaţia anterioară. Dezvoltarea sistemului de şcoală românească, care urma să atenueze monopolul sistemului educaţional rus, a fost prioritară pentru noua administraţie românească. Lt. colonelul Hristescu, directorul noului liceu militar din Chişinău menţiona „…noi luăm parte la un mare proces de naţionalizare a populației native”, iar din perspectiva Bucureştilor politicile culturale urmau să cimenteze unirea Basarabiei cu România.

La 18 februarie 1918 era inaugurată Universitatea Populară din Chişinău, care avea trei secţii: literatură, juridică şi ştiinţifico-medicală. Înfiinţată de un grup de intelectuali în frunte cu Pan. Halippa, Şt. Ciobanu, Ion Pelivan ş.a., instituţia dată a fost considerată în epocă cea de-a cincea universitate de acest fel a României după cele din Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi. În afară de aceasta la Chişinău au mai fost inaugurate Facultatea de Teologie (la 8 noiembrie 1926) şi Facultatea de Ştiinţe Agricole (la 9 aprilie 1933, în ziua celei de-a 15-a aniversări a unirii Basarabiei cu România), ambele fiind filiale ale Universităţii de la Iaşi. În anul 1919 s-a fondat Conservatorul Unirea, în anul 1928 este înfiinţat Conservatoriul Naţional sub conducerea lui Traian Popovici, iar în anul 1936 era fondat Conservatorul Municipal sub îndrumarea lui Mihai Bârcă. La acestea a activat în perioada interbelică cea mai vestită soprană a Basarabiei, Lidia Lipovschi, care a concertat pe cele mai mari scene ale lumii, la Paris, Londra, Milano, New York etc.

În 1922 erau deja 48 de şcoli primare româneşti în Chişinău, dintre care 11 şcoli fuseseră anterior ruse, iar 9 evreieşti. Către anul 1940 în Chişinău funcţionau 50 de şcoli primare, inclusiv 17 şcoli mixte, 13 şcoli de fete, 14 şcoli de băieţi, 6 şcoli evreieşti, 11 licee, trei gimnazii, Şcoala normală de învăţători „Mihai Viteazul”, Şcoala normală eparhială, Seminarul de Teologie, Şcoala de contabilitate. De asemenea sunt atestate în perioada interbelică Liceul militar „Regele Ferdinand I” (director C. I. Cealîc), Liceul comercial de băieţi (director Eberman), Liceul de fete „Principesa Dadiani” (director R. Galin), Liceul de fete „Regina Maria” (directoare A. Negrescu), Gimnaziul „Mihai Eminescu” (director N. N. Moroşanu), Gimnaziul industrial casnic (directoare E. Antonescu), Liceul „B. P. Hasdeu” (director V. Harea), Liceul eparhial (director M. Uşinevici Dumitrescu) şi altele.

La Chişinău apar în epocă un şir de asociaţii şi societăţi: Societatea Cultural-Iluministă „Făclia” (1918), Societatea Medicilor Veterinari din Basarabia (1918), Societatea Istorică şi Literară (1918), Societatea „Alliance Francaise de Chişinău” (1918); Asociaţia scriitorilor români din Basarabia (1919); Societatea de Bele-Arte (Arte Frumoase) (1921, creată de Alexandru Plămădeală); Asociaţia Culturală „Astra” (1926); Societatea Scriitorilor din Basarabia (1939); Societatea Filarmonică (iniţiată şi condusă de prof. Anatolie Coţovschi); Institutul Social Român din Basarabia (sub îndrumarea lui Pan. Halippa); Teatrul „Naţional” (cu sediul în fosta clădire a nobilimii basarabene).

O dimensiune importantă cunoaşte evoluţia presei basarabene. Printre ziarele şi revistele timpului putem enumera: Cotidianul „Sfatul Ţării” (1918, directori Ion Costin şi Nicolae Alexandri); „Şcoala Basarabiei”, revistă pentru cultură, învăţământ şi educaţie naţională (din 1918 până în 1923, director Ştefan Ciobanu); „Renaşterea Moldovei”, Revistă literară şi de propagandă naţională (1920, sub direcţia N. Dunăreanu şi L. Marian); Revista româno-rusă „Poetul” (apare în 1921, apoi reapare în 1937-1938, condusă de Iorgu Tudor); „Viaţa Basarabiei” (apare în 1921, reapare în 1932 şi a existat până în 1944, director Pan. Halippa); „Glasul Basarabiei” (1921, I. Inculeţ); „Arhiva CFR”, revistă bilunară pentru cultura profesională a lucrătorilor CFR (1922-1925, Ioan I. Apostolescu); „Cuvântul Basarabiei”, săptămânal (1923); „Gândul Neamului”, revistă literară, ştiinţifică, socială, bilunară (1924-1928); „Mărgăritare Basarabene”, revistă literară şi de folclor (1927); „Doina Basarabiei”, revistă lunară a Societăţii literar-artistice şi pedagogice a corpului didactic din Chişinău (1929); „Arhivele Basarabiei”, Revistă de istorie şi geografie a Moldovei dintre Prut şi Nistru (1929-1938); „Basarabia Noastră” (1930, iar din 1931 se va numi „Basarabia”, director-proprietar N. Rotaru); „Moldova de Răsărit” (1931); „Pagini Basarabene” (1931, Iorgu Tudor, este preluată în 1936 pentru scurt timp de L.T. Boga); „Basarabia de azi”, cotidian de informaţie (1932); „Din trecutul nostru”, revistă istorică (1933, condusă de G. Bezviconi); „Săptămâna” (1935, director – L.T. Boga); „Gazeta Basarabiei”, cotidian (1935-1940); „Itinerar”, Revistă literară bilunară, apoi lunară (1938-1940, condusă de Sergiu M. Nica). Alături de presa românească atestăm multiple reviste şi ziare ale comunităţii ruse şi evreieşti, inclusiv patru cotidiene de limba rusă şi un cotidian în idiş.
Chişinăul găzduia în perioada interbelică şi o intensă activitate sportivă. La 5 octombrie 1924 aici începea primul campionat regional la fotbal – „Liga Basarabeană”, la care participau cinci echipe, toate din Chişinău. Liga era alcătuită din echipele „Sporting” (Chişinău), „Fulgerul” (Chişinău), susţinută de organizaţia regională a Căilor Ferate Române, „Mihai Viteazul” (Chişinău), susţinută de funcţionarii şi militarii provinciei, „Macaby” (Chişinău), susţinută de mediile de afaceri evreieşti şi „Unitas”. Prima campioană a fost „Fulgerul”, iar rivalitatea pe parcursul perioadei interbelice era între trei cluburi chişinăuiene: „Mihai Viteazul”, „Sporting” şi „Fulgerul”. Aici jucau şi cei mai buni fotbalişti ai perioadei – Cearughin şi Sabatin (transferaţi ulterior la „Venus” Bucureşti, campioana României), cei patru fraţi Vîlcov, mari glorii ale fotbalului basarabean interbelic. Meciurile din Chişinău se jucau pe „Terenul Nemţesc” de lângă Parcul Carol, iar cei care nu iubeau fotbalul îi numeau pe fotbalişti „nebuni”.
În ajunul marilor transformări generate de conflagraţia mondială oraşul Chişinău era o urbe relativ aglomerată, cu o populaţie cifrată la aproximativ 120 000 locuitori (conform recensământului din 1930 în Chişinău locuiau 117 016 oameni), cu o arhitectură mixtă, ceea ce reflecta intercalarea culturilor rusă şi română, un oraş multietnic, care deşi ascundea tensiuni, era un loc în care fiecare etnie se putea reproduce cultural şi educaţional, un oraş important în noua fizionomie politică, economică şi culturală a statului român, multilateral deschis spre circuitul european şi internaţional.