În această analiză provocatoare şi profetică asupra politicii mondiale după căderea comunismului, autorul consideră că „civilizaţiile“ au devenit forţa motrice în politica mondială contemporană, înlocuind naţiunile şi ideologiile, iar în timp ce statele naţionale vor rămâne principalele unităţi de analiză în afacerile internaţionale, comportarea lor va fi influenţată decisiv nu de goana după putere şi bogăţie, ci de dimensiunile de cultură şi civilizaţie. Deşi conţine în sine multe lucruri interpretabile şi discutabile, Huntington are dreptate în a spune că apartenenţa la un anumit spaţiu de civilizaţie este determinată de existenţa unor trăsături care face comună această identificare, iar raportarea la civilizaţia occidentală a fost o chestiune influenţată în timp de multiplele transformări ale frontierelor sale, de presiunile exercitate de „civilizaţiile” concurente (printre care enumeră opt) şi de opţiunile geopolitice unor naţiuni de a deveni în timp parte a dimensiunii de civilizaţie occidentală. Se spune că, spre sfârșitul vieții, cercetătorul american ar fi regretat această carte, deoarece ea în mare parte a condiționat perceptele și politicile mondiale, mai mult decât acestea ar fi fost în realitate, având un efect mai mult stimulator decât constatator.

Putem sau nu fi de acord cu aceste reflecții, dar ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă la acest început de an în Franța și în Europa comportă în sine elementele unei ciocniri a civilizațiilor, aparent dintre o lume liberă, care își revendică dreptul la libertatea gândirii și expresiei și o lume „barbară”, care a dorit prin atacul asupra Charlie Hebdo să-i inhibe aceste porniri. Dar dincolo de aparențe, lucrurile sunt mult mai complicate și cu rădăcini istorice adânci.

Fantomele trecutului imperial

Europa a fost dintotdeauna ținta unor atacuri și a unor războaie din partea civilizațiilor sau lumilor care se deosebeau de ea prin felul cum vedeau lucrurile așezate în propriile pământuri. Grecii au fost asaltați de persani, romanii de barbari, francezii de arabi, apoi întreaga Europă de tătaro-mongoli, iar ulterior de turcii otomani. Răspunzând acestor provocări, civilizația europeană în primul rând și-a conturat propria identitate, dar pentru a face cumva vecinătățile și lumea previzibile, s-a revărsat în exterior, peste alte civilizații și lumi, fie violent, prin războaie, fie pașnic, prin atractivitatea modelelor sale de dezvoltare politică, social-economică și culturală. Grecii prin Alexandru Macedon au ajuns până în Indii și Egipt, romanii au creat cel mai impresionant imperiu al antichității, dominând din Spania până la poalele Caucazului, pentru ca în definitiv, începând cu secolul XV, Europa să se lanseze în contextul marilor descoperiri geografice la o transformare profundă a lumii, „după chipul și asemănarea sa”. În acest proces Portugalia, Spania, Olanda, Franța, Belgia, Marea Britanie, iar ulterior Germania au folosit un nivel superior de civilizație, întreținut de capacități demografice sporite, avansare economică și militară, ceea ce le-a permis intrarea, de cele mai multe ori violentă, în intimitatea altor lumi, de cele mai multe ori inferioare, dacă nu chiar primitive. A fost o modalitate nu numai de a obține profit și beneficiu, dar în același timp de a face previzibilă natura relațiilor cu lumea exterioară, ceea ce parțial a reușit, europenizarea și occidentalizarea lumii fiind un proces în mare parte definit. Portugalia și Spania au modelat America Latină și Centrală, Olanda a ajuns prin Indonezia și Surinam, Franța exercita influență asupra Africii arabe (Maroc, Tunis, Algeria), a celei Subsahariene, dar și împărțea influența cu belgienii asupra Kongo, iar cu britanicii asupra Orientului Apropiat. La rândul său, Marea Britanie a creat un imperiu „în care soarele nu apunea”, controlând lumea din Canada și America, până în Australia și Noua Zeelandă, trecând prin Africa de Sud, Egipt, Orientul Mijlociu și Apropiat, și India.

Aceste intervenții au stimulat pe de o parte nivelul de dezvoltare a acestor regiuni, europenii proiectând asupra lor valuri ale modernizării de tip occidental, dar pe de altă parte a distrus multe dintre fundamentele acestor societăți tradiționale, ceea ce a determinat puternice mișcări de rezistență față de aceste intrusiuni ale „omului alb”, care au culminat într-un amplu proces de decolonizare, întreținut și de alți factori la care vom reveni mai târziu.

Prin urmare, relația dintre Europa și restul lumii a avut efectul dublu al atragerii și respingerii, deopotrivă violent și pașnic, dar în ambele circumstanțe cu multiple sechele de mentalitate și momente sensibile, care au lăsat urme adânci în relațiile dintre metropole și colonii. Dintre toate reminiscențele și animozitățile cu lumea externă, cea cu civilizația musulmană s-a dovedit a fi cea mai încrâncenată, ea fiind stimulată, în primul rând, de factorul religios, pe fundalul unei civilizații aflate ea însăși într-un proces extins de proiectare a influenței în secolele VI-IX, cu repere de identitate clar definite, ancorate în primul rând în islam și Coran, care deveneau în sine motivația unui prozelitism religios comparabil cu cel al civilizației europene creștine.

Începând cu secolul VI lumea musulmană s-a aflat într-un conflict continuu cu civilizația europeană, adepții lui Allah încercând să penetreze spațiul european în permanență. După ce au islamizat tot nordul Africii, arabii au intrat în Peninsula Iberică, cucerind o parte a Portugaliei și Spaniei, pentru ca apoi, într-o bătălie istorică, de multe ori neglijată în istoria Europei, Carol Martel al Franței să-i oprească fatidic în anul 732 la Poitiers, salvând astfel întregul continent de la islamizare. Tachinările dintre creștini și musulmani au continuat și cu ocazia multiplelor cruciade, pentru ca în anul 1453, otomanii să cucerească Constantinopolul, nimicind reperele unui Imperiu Bizantin absolut senzațional prin formele sale de exprimare a civilizației europene. În același timp aceștia s-au angrenat într-un asalt asupra restului Europei, rând pe rând cucerind Balcanii, Țările Române, Ungaria și fiind în definitiv opriți doar la porțile Vienei.

Franța are la rândul ei o relație particulară cu lumea islamului, marcată, în primul rând, de faptul că a fost națiunea europeană care i-a oprit pe arabi în ofensiva lor asupra continentului, apoi pentru că a știut ea însăși să colonizeze nordul Africii, generând un spirit de ostilitate printre națiunile islamizate ale Magrebului, dar și să împartă cu britanicii Orientul arab, preluând Siria și Libanul. La toate acestea se adaugă și faptul că Franța este un susținător al sionismului și apărător fidel al Israelului în politicile europene. Asta fără a lua în considerare multiplele sale implicări internaționale ca membru NATO. Prin urmare, alegerea sa ca țintă a atacurilor din partea islamiștilor are o motivație istorică, dar este și contextuală, legată de evoluția sistemului internațional în condițiile post-Război Rece.

Himerele Războiului Rece

Cele două războaie mondiale au dinamitat profund sistemul internațional bazat pe dominația europenilor în lume. Două supraputeri extraeuropene, SUA și URSS, au devenit principalii actori ai ordinii mondiale, reușind să-și proiecteze influența asupra lumii prin prisma statutului de învingător în cea de-a doua conflagrație mondială. Această dominație s-a manifestat nu numai prin substituirea influenței de altădată a europenilor asupra coloniilor lumii, dar și prin împărțirea propriu-zisă a continentului european. Dacă americanii au fost generoși în a menține nealterate reperele civilizației europene, stimulând procesul de regenerare și unitate europeană, sovieticii au proiectat asupra Europei de Est un modelde dominație asiatic, întreținut de violență și barbarie, ceea ce a distrus multe dintre afinitățile europene ale acestor națiuni.

Cele două puteri n-au luptat niciodată într-un război direct, dar rivalitatea dintre ele a condus la o împărțire a lumii pe principii ideologice, întreținută de cursa înarmărilor și o succesiune de „războaie prin procură”, în care ele luptau cu mâinile altora, cum ar fi în Coreea, Vietnam sau Afganistan. Statele Unite și Uniunea Sovietică au fost în același timp mari campioni ai decolonizării, ei susținând din varii motive ieșirea fostelor colonii de sub tutela imperiilor europene, americanii pentru a le face democratice și pasibile de a fi controlate prin intermediul instituțiilor internaționale, iar sovieticii pentru a le comuniza și manipula prin intermediul regimurilor comuniste instaurate prin Africa, Asia și America Latină.

În această bătălie a „giganților” factorul islamic a fost folosit încrucișat, americanii susținând talibanii afgani împotriva sovieticilor în 1979-1989, iar sovieticii susținând Siria și alți clienți ai săi din lumea arabă împotriva Israelului, protejat de americani și europeni. Pe de altă parte, atât americanii, cât și sovieticii l-au încurajat pe Sadam Husein împotriva Iranului, pentru că revoluția islamică din 1979 din această țară risca să inflameze tot contextul regional.

Perioada post-Război Rece a schimbat puțin accentele, dar factorul islamic a rămas o carte importantă în jocul marilor puteri. De această dată deja americanii și aliații lor luptă împotriva talibanilor și Bin Laden, pe care tot ei i-au creat, iar rușii susțin cu încrâncenare Iranul și Siria. Ca un imperiu care se respectă, Rusia a menținut aproape nealterate rețelele sale de spionaj și influența asupra clienților arabi, iar ceea ce s-a întâmplat în Franța, la fel și cum s-a întâmplat în Statele Unite la 11 septembrie 2001, are o conexiune directă cu marea politică mondială în care se vede clar mâna Moscovei. În cazul atentatelor din America, Rusia a primit dezlegare la soluționarea violentă și rapidă a conflictului din Cecenia, pe care l-a băgat sub acuzația generală de terorism (chiar dacă până atunci retorica occidentală susținea lupta cecenilor pentru independență), a temperat și limitat procesul de extindere NATO, iar americanii, din dorința de a invada Afganistanul, apoi Irakul, au fost nevoiți să se înțeleagă cu rușii în alte domenii, inclusiv la temperarea retoricii privind scoaterea trupelor din Transnistria, asumată la Summitul OSCE din 1999.

În condițiile războiului din Ucraina și a pregătitului colaps al Rusiei ca rezultat al embargoului și îngrădirii, era nevoie de un element destabilizator în lumea occidentală, care să perturbeze eforturile sale de subminare a Rusiei. Acest lucru putea să se întâmple oriunde, pentru că premizele acestui asalt asupra civilizației europene erau pregătite. S-a lovit în Franța pentru ponderea sa determinantă în angrenajul construcției europene, pentru atitudinea sa tranșantă antirusească (a început prin prăbușirea avionului în care se afla directorul general al grupului petrolier francez Total, Christophe de Margerie, pe aeroportul Vnukovo din Moscova, apoi Franţa a ameninţat Rusia cu suspendarea livrărilor de portelicoptere Mistral din cauza crizei din Ucraina), dar în același timp pentru că s-a găsit un punct de convergență între interesele Rusiei și clienții săi din lumea musulmană, deranjați evident de această manifestare antiislamică și proevreiască a Franței, ancorate și în sechelele de mentalitate postcoloniale.

Greu de estimat totalul consecințelor ce vor decurge din degenerarea acestei crize, dar cu siguranță că lumea și ordinea mondială au nevoie de o restructurare fundamentală a principiilor pe care se așază. Și nu în ultimul rând, Occidentul ar trebui să se arate mai înțelegător față de formele de exprimare ale altor culturi și civilizații, prin luarea în considerare a intereselor acestora și acomodarea lor într-o lume tot mai expusă interferențelor de globalizare.