Prin luări oficiale de poziție care sfidează evidența de pe front și prin ghiduri speciale în care televiziunilor rusești și canalelor online de propagandă li se transmite, de la Kremlin, cum trebuie „informată” populația, Moscova încearcă din răsputeri să-și „tragă” cea mai impenetrabilă față de pocker. Deși e un capitol la care a acumulat o experiență colosală în acest sens, rezervele de inventivitate și nemernicie ale Rusiei se golesc pe zi ce trece. Ba mai mult, în doar o lună regimul Putin a ajuns în situația în care cu o jumătate de creier concepe povestea, iar cu cealaltă îi subminează deopotrivă fondul și forma. Iar din acest punct de vedere, nimic nu ilustrează mai elocvent cum stau lucrurile decât ploile torențiale de rachete (uneori și drone) pe care rușii le pogoară din când în când asupra infrastructurii civile ucrainene (unități energetice, dar și construcții rezidențiale).
Din punct de vedere umanitar, sunt exasperante costurile în vieți, sub aspect material și din perspectiva confortului cotidian al supraviețuitorilor privați astfel de electricitate, apă și căldură, în anotimpul rece. La acest capitol, Ucraina e condamnată să fie tabăra care are mereu de pierdut, singurul lucru pe care-l poate face, obligatoriu cu ajutorul aliaților, fiind de a găsi pârghii prin care să atenueze impactul, de la episod la episod.
De cealaltă parte, însă, în ciuda narațiunii victorioase pe care o atașează după încheierea fiecărui asemenea atac, Rusia are tot mai mult de pierdut, de la episod la episod.
Pe de o parte, pentru că face o risipă de echipamente complexe pe care în realitate nu și-o permite, având în vedere rata la care frontul din Ucraina îi golește arsenalul și ferocitatea cu care sancțiunile occidentale subminează capacitatea complexului său militar-industrial de a înlocui materialul distrus. Și de risipă e vorba, nu de altceva, atunci când consumi 100 de rachete într-un timp atât de scurt, fără ca această „investiție” să și întoarcă un „profit” rezonabil și palpabil pe planul care contează cu adevărat. După episodul de marți, așa cum a fost cazul și după primul de asemenea natură, cel din 10 octombrie, armata rusă nu se va alege cu obținerea, în imediat, de noi poziții ofensive, nici cu consolidarea celor defensive, nici cu breșe create azi și care ar putea fi exploatate pe termen mediu, nici cu inversarea dinamicii generale a frontului – a cărei notă dominantă e cea a retragerilor tot mai dese pe care generalii ruși și comandantul suprem sunt forțați să și le asume, în condiții tot mai umilitoare și cu impact militar și politic din ce în ce mai dramatic pentru Kremlin.
În același timp, o altă pierdere năucitoare pe care o creează metoda putinistă a pedepsirii civililor ucraineni cu ploi de rachete este cea la care făceam trimitere în debutul textului: desfigurarea feței de pocker a Moscovei.
În orice război și nu doar în război, „citirea” inamicului sau a potențialului inamic este o funcție-cheie pe care niciun actor rațional nu o neglijează. Însă bombardamentele sadice, dar irelevante strategic, din perioada 10 octombrie – 15 noiembrie, indică în primul rând faptul că Rusia și-a format un nou comportament ce tinde să devină reflex. Iar asta sporește capacitatea de anticipație a ucrainenilor și aliaților cu privire la posibilele reacții ale Rusiei în anumite situații, ceea ce permite o mai bună cântărire a oportunităților și riscurilor asociate.
După cum s-a dovedit pe 10 octombrie și s-a repetat pe 15 noiembrie, fiecare ploaie rusească de rachete abătută asupra civililor din Ucraina e conectată la un eveniment sau șir de evenimente ușor de identificat. Acum o lună a fost vorba de o reacție la atacul reușit asupra Podului Crimeei. Iar săptămâna asta a fost vorba de o reacție după același calapod la pierderea Hersonului, planul de pace prezentat de Zelenski și, probabil în subtext, la Summitul G20 din Indonezia, dominat de lunga (și aparent nu lipsita de potențiale rezultate) discuție dintre Joe Biden și Xi Jinping.
În al doilea rând, așadar în plus față de primul aspect, al dobândirii de către ucraineni și aliați a unei înțelegeri neechivoce că rușii, precum câinii, și-au format toamna asta un nou tip de comportament reflex, bombardamentele asupra infrastructurii civile spun multe și despre starea de spirit care domnește la vârful leadership-ului politico-militar moscovit. O stare de spirit sumbră, cel mai probabil rod al conștientizării ireversibile de către Putin și generalii lachei privind restrângerea dramatică a paletei de opțiuni care să-i pună în avantaj real.
Într-adevăr, e dificil să interpretezi altfel ceea ce se întâmplă în mințile lor și la mesele la care discută, atâta vreme cât se cască o prăpastie așa de largă între acțiune și rezultatul ei.
Acțiunea e limpede: 100 de rachete lansate în câteva zeci de minute. Rezultatul e învăluit în ceață: nimic din ceea ce a produs în teren ploaia de rachete nu generează și o schimbare în bine a situației din teren, nici pentru trupele ruse aflate pe fugă sau cele care se chinuie să păstreze încă pozițiile vulnerabile pe care le ocupă și nici din perspectiva obiectivele politice și militare ale invaziei. Iar când răspunzi astfel, e limpede întâi de toate că nu ai putut răspunde altfel. Și când răspunzi asumându-ți asemenea costuri (consum la o rată uriașă de instrumente rare și costisitoare), e clar și că resimți o presiune pe măsură, presiunea de a da cumva o replică (presiune ale cărei resorturi, cel mai probabil, rezidă într-o accentuare a fragilității propriei poziții în logica jocurilor interne de putere dau semne că sunt în plină efervescență).
În viitorul apropiat, când sunt de așteptat noi umilințe pe front, care să necesite răspunsuri de fațadă de tipul ploii de rachete, rămâne de văzut dacă reflexul comportament câinesc dezvoltat de ruși începând cu 10 octombrie va suferi sau nu modificări, dat fiind faptul că episodul din 15 noiembrie s-a soldat cu consecințe tragice pe teritoriul unei țări NATO.
Deși riscul unui asemenea „accident” existase și pe 10 octombrie, ca și la atacurile-replici din zilele care au urmat, de data asta rușii nu au mai avut noroc s-au trezit față în față cu inevitabilul, deci proiectați pe un teren pe care e greu de crezut că, în situația precară în care se află, ar avea apetitul să-l forțeze la maximum. Au fost la milimetru de art. 4 al NATO și la câțiva centimetri de trezirea din morți a art. 5.
Cum, pentru Moscova, paleta de opțiuni rămâne pe mai departe restrânsă, e de așteptat să mai asistăm la ploi de rachete, căci regimul e disperat și forțat să dea unele semne de „bărbăție” în perioadele critice pe care le traversează, dar e de așteptat să opereze amendări tactice – de pildă, măcar pe palierul distanței țintelor vizate față de granițele sensibile ale Ucrainei cu NATO. Chiar și așa, persistă riscul unor noi incidente precum cel din Polonia, de marți seara, căci dacă termenii lansărilor sunt în mâna rușilor, termenii interceptărilor sunt în cu totul alte mâini.
Indiferent ce soluție va găsi Moscova la noua complicație în care a intrat, un lucru e cert: devine tot mai ușoară decriptarea capacităților, intențiilor și atmosferei de acolo.
„Citirea” Rusiei este acum totală. Putin a rămas în chiloți!
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
