Prima reformă școlară a început în 1988 cu inițiativa de a elabora concepția națională a învățământului. Aceasta a apărut în prima variantă în Învățământul public, la 17 mai 1989. După alte câteva variante, Concepția dezvoltării învățământului în R. Moldova, aprobată de parlament, este publicată la 27 martie 1995 în Monitorul oficial. Principiile Concepției au devenit atât de populare, încât azi sunt considerate axiome.
A doua reformă, impusă în cei opt ani de guvernare comunistă, a avut scopul nedisimulat de a distruge realizările primei reforme și a reinstaura în învățământ gândirea opacă – hrana perenă a totalitarismului. Această stare mai dăinuie în mare măsură și azi, produsele ei fiind corupția, deportarea obiectivelor educaționale din curriculum și instalarea „subcompetențelor” etc., dar și incapacitatea resuscitaților „magnifici” de a propune societății o concepție şi un cod al educației pe vectorul național-european – singura idee națională care ne unește.
A treia reformă a fost inițiată fără obișnuitul în aceste cazuri patetism propagandistic de partid, cu măsuri dure, dar realiste și absolut necesare, și cu proiecte de documente la fel de realiste și necesare, precum este și Codul educației, lansat recent pentru dezbateri publice.
.jpg)
Se știe că o lege se face pe bunele principii. Cele trei principii fundamentale, care marchează realismul, oportunitatea și științificitatea Codului, sunt, respectiv: centrării educației pe persoana celui educat, priorității naționale a educației, orientării național-europene a dezvoltării învățământului.
De aceea Codul educației, deja în prima variantă, răspunde deplin și celor trei misiuni ale unei legi: să mențină și să dezvolte valorile domeniului legiferat, să elimine fenomenele nocive din domeniu, să promoveze noi idei, concepte și principii, care să acorde domeniului o perspectivă mai bună.
În prima sa misiune, Codul preia principii avansate de prima reformă: prioritatea națională a învățământului, centrarea pe persoana celui educat, întemeiere pe axiologia național-universală.
Au dispărut însă nemotivat principiile umanizării, democratizării și al istoricității educației, categoriile utilizate în Cod nefiind unificate de un filon epistemic clar.
În cea de a II-a misiune a sa – de combatere a fenomenelor negative din societate şi învăţământ, Codul nu este categoric ca un procuror. Dar fenomene precum crizele de identitate și de proprietate ale populaţiei, cosmopolitismul, corupția și autocorupția (credința în blat); indiferentismul ştiinţific şi managerial; calitatea nesatisfăcătoare a formării profesionale a cadrelor didactice în raport cu noul concept educațional; exagerarea rolului tehnicilor „moderne”; evaluare școlară doar pe cunoștințe – se întrevăd în fiecare articol al Codului.
A treia misiune a Codului este satisfăcută printr-o soluție democratică de unificare cultural-lingvistică a educaților, de un concept original și fezabil de valorizare profesional-socială a cadrului didactic, de consolidarea juridică a reformelor din universități etc.; se vrea satisfăcută și prin formularea expresă (art. 6) a unor principii constitutive (și nu fundamentale) ale educației.
Printre cele 12 principii însă nu găsim și unul specific educației în R. Moldova. Unele nu sunt principii (dezvoltarea anticipată a calității factorului uman nu e decât conceptul psihologic al lui L. Vîgotschi despre zona proximă de dezvoltare), iar altele n-au putere constitutivă:
• „incluziunea educațională” se referă la modul de inserție în învățământul normal al copiilor cu dizabilități nesevere, deci e o chestiune de metodologizare, nu de conceptualizare, cu atât mai mult că în occident există practici de secole în acest sens;
• deși prima parte a principiului „interculturalitatea și garanția identității etnice și culturale” trimite la un principiu al cunoașterii, deci și la un principiu educativ constitutiv, partea a II-a a acestuia vizează domeniul social și, semantic și sintactic, se opune primei părți;
• „responsabilitatea publică a instituțiilor de învățământ pentru performanțele lor” este doar o prevedere pentru managementul educațional, reluată într-o formă similară de art. 26 (2-e);
• „caracterul laic al educației” a fost un principiu potrivit pentru epocile Renașterii și cea Modernă, când omenirea părăsea viziunea supradogmatizată a educației, nu și pentru ziua de azi, când învățământul este supralaicizat, încât cu greu se poate identifica un cadru didactic care să poată răspunde la întrebarea elementară a dogmei creștine – Pentru ce îi este dată viața omului? (Pentru a-și mântui sufletul; pentru a se desăvârși).
Alte principii, în opoziție cu principiul fundamental al centrării educației pe persoana celui educat, mențin viziunea excesiv socializantă a educației:
• „relevanța pentru necesitățile de dezvoltare personală și social-economică” este semantic incoerent, căci educația răspunde doar trebuinței de dezvoltare a persoanei, dezvoltarea social-economică a țării fiind determinată de factorii respectivi și doar indirect de factori educaționali;
• „garantarea dreptului la opinie a beneficiarilor direcți ai procesului de învățământ” este o declaraţie de drept, principiul consacrat fiind centrarea educației pe persoana celui educat și recunoașterii educatului calitatea de cel de al doilea subiect al educației.
Idealul educațional nu poate fi obiect de legiferare, acesta având caracter indefinibil datorită îmbogățirii sale permanente cu valori produse de personalitățile creatoare ale comunității, deci locul său e în Strategia 2020. În Cod trebuie formulat doar scopul educațional, valabil pentru o generație de educați (de la intrarea în grădiniță până la intrarea în profesie).
În plan epistemic, sugerăm și o legiferare a tuturor termenilor-cheie ai educației, astfel ca să se excludă în viitor interpretările eronate, precum identificarea curriculumului cu programele școlare sau cu conținuturile educaționale; statuarea metodologiilor – componentă a curriculumului, drept componentă independentă a educației ș.a. Nemaivorbind de văduvirea curriculumului de obiective și „îmbogățirea” acestuia cu „subcompetențe”.
Codul semnalează și o contradicție formală, nu de principiu, între realitatea legiferată și Constituție. E vorba de unificarea comunicativ-lingvistică a societății moldovenești și, respectiv, a sistemului educațional național. Egalitatea în drepturi a cetățenilor R. Moldova presupune o singură limbă de instruire la toate treptele și nivelurile de învățământ, mai ales că obligativitatea bilingvismului pentru vorbitorii de limbă română nu este legiferat nici de legislația lingvistică din 1989, nici de Constituție. Prin urmare, preconizarea de către Codul educației a instruirii doar în limba română la toate treptele și nivelurile de învățământ, acordându-se concomitent educaților de alte etnii dreptul de a studia limba maternă și istoria națiunii lor în cadrul unor discipline școlare în învățământul general obligatoriu și opțional – la liceu, colegiu și facultate, nu contravine nici dreptului internațional, care nu acordă privilegii minorităților naționale la limba de instruire, nici dreptului național. În plus, definirea locuitorilor de alte etnii din R. Moldova drept minorități naționale contravine definiției dată minorității naționale de către ONU: grup, comunitate etnică, având originea în teritoriul țării date. Or, nici un grup etnic din R. Moldova nu-și are originile istorice în teritoriul intrariveran Prut-Nistru. Codul însă face abstracţie de această situaţie şi acordă pentru instruirea copiilor și elevilor cu nevoi speciale şi inserţia lor socială nedureroasă un adaos de finanţare cu până la 0,9 coeficient.
Proiectul este deci bine echilibrat juridic, politic și educațional, textul însă necesită o redactare științifică și stilistică competentă, așa încât să fie eliminate inadvertențele teoretco-epistemice și juridice, care creează impresia că documentul ar preconiza orientarea educației la social-economic și statalism.
Or, de data aceasta Ministerul Educației ne-a propus un proiect de lege care valorifică și consolidează unitatea tradiției și inovației și speranța unificatoare a societății moldovenești pentru schimbarea prin educație. Reușita, credem, se datorează faptului că actuala conducere a ME, împrospătată cu buni profesioniști, a depășit gândirea opacă, fals europenistă, a secerociocănarilor, valorificând interesul național și conceptul de europenizare spiritual-culturală a învățământului.
Vlad Pâslaru,
doctor habilitat în pedagogie, profesor universitar
