Colonelul (r) Gheorghe Arsenescu, luptătorul anti-comunist ucis pe 29 mai 1962 de slugile regimului la închisoarea Jilava

Pe 29 Mai 1962 este executat la Jilava colonelul Gheorghe Arsenescu, ofițer român care a condus, alături de Toma Arnăuțoiu, mișcarea de rezistență anticomunistă „Haiducii Muscelului”. A fost capturat de securitate în 1960, condamnat la moarte pentru „acte de teroare” și executat în 1962 la închisoarea Jilava.

„Nu plecăm la luptă sub drapelul vreunui partid. Plecăm la luptă sub drapelul patriei. M-a făcut țara ofițer să lupt, să mor pentru țară, nu ofițer de paradă. Să muriți și voi alături de mine!”.

Un erou de legendă: Colonelul (r) Gheorghe Arsenescu

Peste sacrificiile și suferințele celor implicați în mișcarea de rezistență de pe plaiurile mioritice ale Muscelului parcă s-a așternut mantia uitării. Sunt zeci de ani de atunci, răni care s-au cicatrizat în marea suferință suportată de neamul românesc. Revoluția din decembrie 1989 a instaurat o nouă eră în viața politică a țării, dar amprentele lăsate de aceste decenii de oprimare comunistă sunt încă vizibile. În majoritate victimele acestui regim odios au trecut în veșnicie. Societatea liberă de azi refuză să-și mai aducă aminte de suferințele lor.

Confruntat cu oprimarea comunistă după abolirea monarhiei, județul Muscel a fost desființat. Dăduse prea mult de lucru conducătorilor marxiști. Ca o reacție firească în fața acțiunilor de abolire a proprietății, de abolire a tuturor libertăților prin instaurarea unui regim totalitar, societatea conștientă a muscelenilor a început să strângă rândurile și să acționeze clandestin împotriva măsurilor de comunizare a țării. Printre conștiințele care au înțeles să acționeze împotriva regimului instaurat la adăpostul tancurilor sovietice s-a aflat și colonelul Gheorghe Arsenescu, ostașul de elită al orașului voievodal Câmpulung. Despre el s-a scris prea puțin, deși numele lui a intrat în legendele difuzate atunci la poalele munților din Muscel.

Născut la 31 mai 1907, anul furtunilor țărănești, Gheorghe Arsenescu a primit de mic copil educația ostășească de la tatăl lui, căpitanul Ion Arsenescu, unul dintre ofițerii eroi rănit grav în luptele dramatice din 6 august 1917 la Mărășești și decedat într-un spital de campanie. Rămasă văduvă, mama celor șase copii a trebuit să muncească din greu pentru a-și crește copiii. Fiind cel mai mare, Gică i-a fost un sprijin prețios la muncile agricole și gospodărești, prilej cu care a cucerit simpatia rudelor și prietenilor.

Înclinat spre uniforma militară, Gheorghe Arsenescu a intrat în 1926 la Școala de infanterie pe care a absolvit-o printre primii cu nota maximă de ”foarte bine”. Avansat locotenent, a fost repartizat pentru scurtă vreme la un regiment de grăniceri de unde s-a înscris la Școala superioară de infanterie de la Sibiu pe care a terminat-o cu brio, fiind clasat printre primii cinci din cei 225 de ofițeri cursanți.

Din grija și dragostea pentru mama sa, ca și pentru cei cinci frați mai mici, el a cerut să fie mutat la Regimentul 30 Dorobanți din Câmpulung. Dotat pentru meseria armelor, trăgătorul de elită a intrat la Școala de Război pe care a terminat-o tot printre primii, după care a plecat la Târgoviște pentru a-și efectua stagiul ca ofițer de stat major cu gradul de căpitan. Aici, cu prilejul ”rebeliunii legionare” din 22 ianuarie 1941, în fruntea unei unități de tancuri a zădărnicit tentativa rebelilor de a ocupa sediul prefecturii și al instituțiilor publice din cetatea Târgoviștei. Revenit la Câmpulung, a contribuit la refacerea casei părintești.

Declanșarea celui de al doilea război mondial l-a găsit pe Gheorghe Arsenescu șef al biroului de operații al Diviziei 20 a Vânătorilor de Munte sub comanda generalului erou Dumitrache, participând la campania din Răsărit pentru redobândirea provinciilor furate. A fost rănit în Crimeea. Refăcut, s-a întors pe front, iar în august 1944 a fost avansat maior. După terminarea războiului, a fost numit șef al Comisiei județene pentru aplicarea armistițiului. Prin abilitatea sa a reușit să stăvilească pretențiile exagerate ale sovieticilor. În 1947 a fost avansat locotenent-colonel. Neîmpăcat cu noul model de educație militară instaurat în armată, copie fidelă a celei sovietice, ofițerul de elită decorat cu ordinul ”Steaua României” a fost trecut în cadrul disponibil.

S-a retras la Câmpulung unde își construise o casă și o mică fermă care a aprovizionat o perioadă de timp piața orașului cu lapte, unt și smântână. S-a înscris în Partidul Național Liberal unde a fost cooptat în conducerea orășenească a partidului. Izgonirea Regelui și instaurarea regimului de democrație populară l-a revoltat. Considerând că situația politică internațională va duce la declanașrea unui nou război, ceea ce va obliga guvernul comunist să decidă arestarea ofițerilor deblocați și a oamenilor politici adversari, ca și eliminarea tuturor elementelor de valoare din țară, Gheorghe Arsenescu, împreună cu Nicolae Enescu și frații Ion și Gheorge Purnichescu, industriași, a inițiat la locuința acestora din Cetățeni înființarea unui grup de rezistență cu angajamente ferme de a acționa pentru apărarea libertății și proprietății, pentru restaurarea monarhiei. La această inițiativă au aderat și alți prieteni dintre care s-au evidențiat: avocatul Ion Constantinescu, inginerul Radu Rosetti, colonelul Gheorghe Duțeanu, căpitanul Petre Cojocaru, Gheorghe Chiriță, Florian Potcoavă, învățătorul Dumitru Burtea și mulți alții, încât acțiunea lor a luat amploare în nordul județului.

La finele lunii martie 1949, fiind informat prin omul său de legătură Miron Grigore că, datorită unei escapade de neiertat a lui Traian Marinescu, au fost arestați câțiva dintre membrii grupului, Gheorghe Arsenescu a părăsit capitala unde se refugiase în timpul iernii pentru extinderea mișcării și s-a deplasat pe valea râului Doamnei, în satul Nucșoara. În casa învățătorului Ion Arnăuțoiu s-a întâlnit cu grupul condus de Toma Arnăuțoiu, ofițer deblocat, printre care se aflau intelectuali și țărani din sat, pentru a trece imediat la acțiunea de extindere a mișcării de rezistență, de a acționa împotriva organelor de securitate care sufocau viața austeră a populației din zonă. În acea perioadă s-a întâlnit și cu grupul avocatului Dumitru Apostol din Curtea de Argeș, care avusese deja câteva confruntări cu Securitatea, soldate ceva mai târziu cu arestarea întregului grup.

Într-o noapte (19 iunie 1949) câțiva din conducerea grupului, fiind înconjurați de trupele de securitate chiar în casa bătrânului învățător, au reușit să se desprindă din încercuire, prin împușcarea a doi subofițeri de securitate care au năvălit asupra fugarilor. A fost o noapte grea. Arestările au fost extinse.

Câteva săptămâni mai târziu, Gheorghe Arsenescu, însoțit de un țăran, a părăsit zona lăsând grupul Nucșoara să acționeze sub conducerea lui Toma Arnăuțoiu. În drum spre Câmpulung, cei doi aflați în casa unui bătrân din Bughea au fost înconjurați. Au reușit să iasă din încercuire și s-au refugiat la stâna unui perceptor din Mățău.

Prin curajul și experiența sa, Gheorghe Arsenescu a reușit să deruteze vigilența urmăritorilor, strecurându-se printre ei. S-a refugiat în zona Dragoslavele și Rucăr, continuându-și acțiunea cu alți fugari din munții Muscelului.

Loviturile Securității au continuat. Primul grup de 40 de arestați a fost anchetat sub cele mai odioase torturi și condamnat la ani grei de muncă silnică. A urmat arestarea și condamnarea fraților Ion și Gheorghe Purnichescu, cu soțiile și prietenii lor, arestarea și condamnarea altor localnici, țărani și intelectuali suspectați că au contribuit la aprovizionarea cu alimente a fugarilor.

După arestarea și condamnarea unui grup de ofițeri activi din grupul maiorului Dumitrache, Gheorghe Arsenescu, aproape singur, a trebuit să treacă prin toate capcanele întinse. În noaptea de 14 septembrie 1951, traversând vârful Măgura spre râul Târgului, a fost surprins într-o ambuscadă în care a fost împușcat în abdomen și în umărul stâng, fără să fie capturat. Revenit în ascunzătoarea oferită la marginea orașului de către bătrânul Apostol Poștoacă, și-a aplicat singur tratamentul cu medicamentele aduse de bătrân de la socrul lui, Gheorghe Buduluca. Traiul în condiții de totală izolare și permanente riscuri nu i-a fost ușor.

Marea lui dezamăgire a fost capturarea și anihilarea grupului de la Nucșoara, cu aproape o sută de arestări. Într-o noapte frații Toma și Petre Arnăuțoiu, printr-o imprudență de neiertat ce le-a fost fatală, s-au aflat în casa prietenului lor Grigoruță Poenăreanu din Corbșori, unde fuseseră invitați de acesta. În complicitate cu căpitanul Cârnu, șeful trupelor de intervenție și anchetator în același timp, gazda, bunul lor prieten, le-a pus somnifere în băutura oferită, astfel încât Securitatea i-a capturat fără dificultate. A urmat arestarea tuturor fugarilor ascunși în ascunzătoarea săpată în peretele unei râpe. Patru din cei ascunși au fost împușcați în ambuscadă. Arestările au continuat, intelectuali și țărani fiind anchetați și judecați. Prin hotărârea Tribunalului Militar București nr. 107 din 19 mai 1959 au fost condamnați la pedepse grele, din care 12 condamnați la moarte. În noaptea de 19 iulie 1959 au fost executați la Jilava: preotul Ioan Drăgoi, preotul Ion Constantinescu, preotul Nicolae Andreescu, Toma Arnăuțoiu, Petre Arnăuțoiu, Gheorghe Tomeci, Titu Jublean, Nicolae Băsoiu, Ion Săndoiu, Benone Milea, informatorul lui Cârnu, Nicolae Ticu, învățătorul Ion Nica.

Viața în ascunzătoare devenise dramatică pentru Gheorghe Arsenescu. După eliberarea din închisoare a soției sale, a luat legătura cu ea, prin scrisori în care Maria își îneca lacrimile și suferința.

”Fii tare, îi scria ea. Du-ți crucea mai departe cu credința nestrămutată că Dumnezeu nu ne va uita. Nu fac decât să trăiesc cu amintirea clipelor petrecute împreună și speranța că va veni și ziua fericită a revederii noastre. M-am întors suferindă. Mă văd cutreierând străzile capitalei în căutarea unui adăpost pentru mine și băiatul nostru, fără lucru, fără un ban. Din tot ce-am avut n-am mai găsit nimic. Cunoștințele de altădată se feresc de frică de mine, de parcă aș fi ciumată. Nici la fratele tău n-am mai fost de când mi-a spus să nu mai merg la el că și lui îi este frică.

Mi-am găsit un serviciu ca vopsitoare la o cooperativă de tâmplărie unde lucrez cu doi bătrâni de la 6 dimineața la 6 seara pentru câțiva lei, pentru că nu reușim să facem norma. Nici pentru mâncare nu ne ajunge la două persoane. Sunt urmărită peste tot, atât eu cât și băiatul, dar ne-am oțelit. M-au dus cu Jeep-ul la miliție și mă presează cu insistență să divorțez de tine. Dacă n-o fac mă vor duce la Aiud. Mă tem că n-am să mai rezist. Ți-am rămas credincioasă și demnă. Mă zbat pentru Gigi, acest copil care este și el arătat cu degetul. Este al 8-lea Paște pe care-l petrecem despărțiți de tine. Totuși Sfânta Înviere ne dă putere să ducem acest calvar până la capăt. Nu știu cât voi mai putea rezista”.

Demoralizat și bolnav, Gheorghe Arsenescu și-a purtat suferința cu scrâșnire din dinți în ascunzătoarea din care evada uneori pentru a păstra contactul cu alți fugari de pe valea Dâmboviței, pentru a face mișcare. Se împliniseră aproape 11 ani de singurătate, hăituit și bolnav, fără să vadă vreo lumină la capătul tunelului. Aflase între timp de la soție că primul lot de 42 condamnați în care figuram și eu, judecat de două ori, a fost readus la judecată pentru a treia oară în urma recursului în anulare depus de procurorul general al țării, Alexa Augustin, la Tribunalul Suprem, iar instanța de fond după 17 ședințe extenuante i-a condamnat la pedepse mult mai mari.

Un vecin al bătrânului Poștoacă l-a zărit pe Gheorghe Arsenescu într-o noapte în grădină. Ieșise pentru mișcare. Fiind arestat pentru sabotaj, individul Croitoru a deconspirat prezența lui Arsenescu în schimbul promisiunii că va fi achitat pentru infracțiunea lui. În noaptea de 1 februarie 1960 Gheorghe Arsenescu a fost capturat. Supus unei anchete îndelungate de 2 ani, cu cele mai sadice torturi, fiind internat și la spitalul de psihiatrie de la Poiana Mare – Dolj, el a fost judecat și condamnat la moarte prin sentința penală nr. 107 din 11 februarie 1962.

Izolat în vestita celulă zero din Jilava, cu pereții verzi de igrasie, cu beton umed pe jos, cu tavanul din care picurau broboane de apă, fără pat, fără rogojină și hrănit doar cu un sfert de pâine și o cană cu apă caldă la două zile, Gheorghe Arsenescu își aștepta ziua execuției. În noaptea de 29 februarie, la ora 20.30 consemnează procesul verbal: ”Noi, lt. col. Csako Eduard, judecător la Tribunalul Militar al Procuraturii Militare și maior Alexandrescu Gh., directorul penitenciarului Jilava pentru punerea în aplicare a sentinței nr. 107 din 11 febr. 1962 prin care Arsenescu Gheorghe a fost condamnat la moarte. După identificarea lui, condamnatul la moarte a fost scos din celulă, legat la ochi și executat prin împușcare cu pistoletul de către o echipă formată din trei militari reangajați din personalul locului de deținere. Medicul penitenciarului a constatat moartea condamnatului după care corpul celui executat a fost preluat de comandantul penitenciarului Jilava care a dispus înmormântarea la locul unde se înhumează ceilalți deținuți decedați în penitenciar.”

Copia de pe certificatul medical eliberat de către dr. Gheorghe Alexandrescu certifică: Arestatul Arsenescu Gheorghe de 53 ani suferă de boală hipertensivă, boală ulceroasă (operat pentru sindrom stomacal), tahicardie sinusală, amigdalo-faringită acută având și cicatrice după plagă în coapsa dreaptă, în regiunea stângă a abdomenului și umărul stâng.

Așa a căzut eroul de legendă despre care au fost lansate multe zvonuri printre locuitorii din nordul județului. A fost capturat în somn înainte de a mai folosi grenada pe care o purta lângă pernă pentru ultimele clipe de libertate. Mi-am imaginat ultimele lui gânduri din seara dramatică a execuției:

Zăbrele de gheață-n ferestrele sparte
îmi stau priveghere în ultima noapte,
în ceasul de rugă când printre șoapte
îmi cântă ciuvica prohodul de moarte.

Mi-e inima arsă, iar trupul o zdreanță
și-n juru-mi nu-i nimeni s-audă
când picură sânge în temnița crudă
și nu-mi mai adie vre-un zvon de speranță.

Degeaba mă-ncearcă un palid îndemn
când totul se-nvârte în nouri de fum,
pe Tine Isuse sfielnic Te chem
să-mi fii călăuză pe ultimul drum.

De ce să mai sper când gâdele-n poartă
m-așteaptă să-mi curme cătușa de-osândă,
când setea și foamea lăsate la pândă
nu-mi mai suportă bicisnica soartă.

E clipa supremă. Golgota mă cheamă
să urc cu zăvozii la groapa comună
în care nu-s lanțuri, nici teamă.
Hai vino Isuse de-mi pune pe frune cunună.

(Ion Constantinescu Mărăcineanu – Revista Memoria nr 49, 2/2004, p. 82-87. A se confrunta și o altă versiune a textului publicat sub același titlu „Un erou de legendă. Colonelul Gheorghe Arsenescu” în Analele Sighet, Vol. VIII, 2000, pp. 565-571)

Sursa: Fericiți cei prigoniți!
Autor: Ion Constantinescu Mărăcineanu

Ceva despre colonelul Arsenescu

Alălturi de preoții olteni lucra o brigadă de țărani argeșeni, în frunte cu preotul lor (îmi scapă numele). Aceștia, în toiul propagandei pentru colectivizare, avuseseră inspirația de-a răsturna în șanț mașina cu responsabilul-șef al acestei acțiuni, care nu era altul decât tovarășu`Ceaușescu. Aveau un moral ridicat, iar dârzenia lor îi trăda că provin de pe plaiurile din care se ridicaseră la rezistența armată un Arsenescu, sau frații Arnăuțoiu, ori Elisabeta Rizea din Nucșoara.

Tot la grădină1 l-am cunoscut, neputincios și având un picior de lemn, pe cel care fusese ordonanța colonelului Arsenescu. Era rezervat și tăcut de felul lui, însă, când îl zgândăream peste măsură, începea a ne povesti câte ceva din viața de partizan și din isprăvile colonelului. Cu ochii măriți de intensitatea imaginilor pe care le retrăia aievea, vorbea despre Arsenescu cu patosul cu care grenadirii lui Napoleon vorbeau despre împărat. Atât de mare era faima lui Arsenescu de om invulnerabil și deținător al „ierbii fiarelor” care-i permitea să fie oriunde în același timp, și atât de cumplită spaima în rândurile ostașilor Securității care-l hăituiau, încât odată, fiind încercuit de aceștia, a trecut printre ei cu carabina în mână, fără ca vreunul să îndrepte arma asupra lui. Foarte mulți ani mai târziu, într-un sat de la poalele munților Olteniei (Rugetu), avea să-mi fie confirmat acest fapt de un dascăl bisericesc care-și făcuse stagiul militar într-o unitate de Securitate pornită pe urmele eroului nostru:

„Eram culcat, cu arma în mână și cu degetul pe trăgaci, când l-am văzut ieșind din tufișul din fața mea și venind spre mine cu carabina într-o mână și cu mantaua fâlfâind. Am pus capul în pământ, au început să treacă sudorile și să-mi tremure degetul pe trăgaci. A trecut pe lângă mine, i-am simțit în ceafă vântul poalelor mantalei și apoi s-a topit ca un abur…”- mi-a povestit dascălul.

Când a rămas aproape singur și fără nici o șansă de-a mai continua lupta, a părăsit pădurile, pierzându-și urma în lumea orașelor. Totuși, ani buni după aceea (se pare că vreo nouă, sau chiar zece) unități de Securitate l-au mai căutat prin munți, i-au încercuit de nenumărate ori umbra și au dus lupte crâncene cu prezența lui pur legendară, făcând să răsune munții și văile de ecoul gloanțelor inutil trase.

A căzut într-o locuință din oraș, în urma unei trădări.

(Radu Mărculescu – Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc, Editura Humanitas, București, 2012, pp. 205-207)

1. Acțiunea are lor în lagărul Periprava.

Sursa: Fericiți cei prigoniți!
Autor: Radu Mărculescu

Citește și: „Haiducii Muscelului”, mișcarea de rezistență a colonelului Gheorghe Arsenescu, sprijinită de trei preoți, între care și Părintele Cotenescu, profesorul Părintelui Justin și al Patriarhului Teoctist

„Teroristul" Gheorghe Arsenescu, un om prețios și devotat până la sacrificiu țării și neamului său

„Da, cel pe care o strâmbă judecată a tribunalului militar al comuniștilor l-a calificat drept „terorist” mi-a fost soț. Și a fost cu adevărat un Om. Iar, pe deasupra, și un mare Român. Care s-a dăruit neprecupețit pentru Țară și pentru oamenii pământului românesc.

Se născuse în 1907, la 31 mai, în același oraș cu mine, în Câmpulungul Muscelului.

Ca o predestinare parcă, venea dintr-o familie de patrioți, luptători. Tatăl se bătuse în Războiul de Reîntregire din 1916-1918, întorcându-se bolnav acasă și sfârșind de timpuriu. Iar dintre cei șase copii cu care rămăsese soția lui – mama viitorului meu soț – toți cei trei băieți au îmbrățișat cariera armelor. Dar și cele trei fete – toate – s-au căsătorit cu militari.

Gheorghe – Gicu, cum îi spuneam noi, cei apropiați – a urmat liceul „Dinicu Golescu” din orașul nostru. Pentru ca, mai departe, să-și desfășoare pregătirea de specialitate în cadrul Școlii Militare de la Sibiu și în Școala Superioară de Război din București, pe care a absolvit-o strălucit. Firesc, tânărul ofițer a cunoscut o rapidă și spectaculoasă ascensiune în carieră, superiorii destinâdu-l Marelui Stat Major.

Desigur, îi știam încă din adolescență. Și îl admiram. Doar atâtea auzeam de bine despre el, când mă întorceam, în vacanțe, din internatul bucureștean „Pitar Moș", în care îmi făceam liceul.

De la o vreme parcă, între noi doi n-a mai fost doar admirație și prietenie. M-a cerut în căsătorie.

Iar în 1932, ne-am căsătorit. O căsătorie de mare înțelegere și de dragoste. El avea 25 de ani. Eu, 18.

Dar cursul dramatic al evenimentelor ce se vor abate peste țara noastră va pune capăt, brutal și crud, acestei împliniri. Așa cum, de altfel, va schimba și rosturile de viață bună ale celor mai mulți dintre români.

O primă și grea lovitură: pierderea Basarabiei și a Bucovinei, în 1940. A doua – nu mai puțin dureroasă pentru noi – războiul ce s-a purtat pe teritoriul sovietic.

De la început, colonelul Gheorghe Arsenescu, devenit șeful de Stat Major al Vânătorilor de Munte, a văzut în această acțiune o aventură sortită eșecului.

Acest război se va pierde! – a rostit el, chiar în sfatul ținut de căpeteniile oștirii române. Fiind, de altfel, singurul care a îndrăznit să exprime acest punct de vedere.

– Ești rusofil? – l-a cenzurat, cu asprime, mareșalul Antonescu.

Nu era rusofil, se înțelege. Era doar un bun strateg. Și, deopotrivă – sau mai ales – era român. Dar obsedantul gând al reîntregirii țării și neamului îi încălzea și lui inima. Acest război, cu toate riscurile pe care le implica, era în acel moment istoric singura cale ce putea aduce împlinirea dorului nostru. Și înțelegând această chemare, iată-l pe bărbatul meu renunțând la situația din Statul Major și cerând să plece în linia întâi a frontului. A vrut să contribuie direct la readucerea, pe făgaș firesc, a celor două provincii românești.

Într-adevăr, foarte curând, ni s-a părut că visul se împlinește. Basarabia și Bucovina, eliberate, reveneau la matcă. Numai că, din nefericire, războiul nu s-a oprit aici. Și colonelul Gheorghe Arsenescu, șeful de Stat Major al diviziei a II-a Vânători de Munte, a fost nevoit să lupte și mai departe, împotriva voinței sale, pe pământul Uniunii Sovietice. O întoarcere acasă ar fi părut o dezertare. Și oricum nu și-ar fi putut părăsi oamenii.

Așa a ajuns până în Crimeia. Unde a fost încercuit, cu întreaga divizie pe care o comanda.

Vestea a căzut ca un trăznet asupra mea. De aci înainte, n-am mai trăit decât cu spaima de ceea ce ar fi putut să i se întâmple. De la Statul Major primesc, mai întâi, o știre dătătoare de speranțe. Omul meu concepuse un proiect îndrăzneț: implicarea părții sedentare a oștirii, care urma să cadă în spatele asediatorilor pentru a sparge încercuirea.

Dar nu mult după asta, am fost înștiințată că acest plan, expediat prin curieri speciali, fusese interceptat de inamic. Bărbatului meu și ostașilor săi nu le mai rămânea decât o speranță: Aceea de a lupta, pe viață și pe moarte, forțând străpungerea încercuirii și respingerea ostașilor sovietici, care-i prinseseră în menghine. Tentativa părea aproape o nebunie. Dar cu un curaj și o bărbăție puțin obișnuite, Gicu a declanșat acest atac. Și a izbutit să străpungă încercuirea și să respingă trupele inamice. Numai că, în această inegală – și totuși victorioasă bătălie – comandantul Arsenescu este grav rănit. Un omoplat și brațul respectiv îi sunt sfârtecate. Aproape fără cunoștință, este luat de o ambulanță și purtat până la Spitalul Militar din București.

Supus unor intervenții chirurgicale, i se extrag gloanțele din carne. I se potrivesc oasele sfărâmate. Și se restabilește totuși. Pentru ca, fără nici o ezitare sau clipă de răgaz, să se întoarcă iar pe front. Făgăduise că nu-i va părăsi celor care credeau în el.

Urmează dezastrul pe care-l cunoaștem. Bătălia de la Stalingrad este câștigată de sovietici. Frontul german se prăbușește. Retragerea armatei române este iminentă.

Țara este cotropită de forțe sălbatice și crude, slujind o ideologie inumană. În numele principiilor „urei" și „luptei de clasă", justiția bolșevică pornește vânătoarea celor mai buni. În toiul nopții sau în plină zi, dubele nu mai prididesc să-i adune pe cei mai aleși. Iar pușcăriile răsar ca ciupercile.

Bărbatul meu este dintre cei dintâi vizați. Este deblocat din armată și arestarea lui nu poate întârzia. Dar un patriot și un luptător ca el nu poate sta cu brațele încrucișate. După vechea, sfânta tradiție a neamului, a luat calea codrului. Încă din 1947 a urcat în munți. Pentru ca, de acolo, să lupte împotriva ocupanților străini și a cozilor de topor.

A plecat, fără să-mi spună nimic. Abia mai târziu am aflat că el era organizatorul și comandantul mai multor nuclee de rezistență și de acțiune. De la Câmpulung, de pe înălțimile din nordul orașului, până în munții Făgărașului – ca să nu mai pomenesc de muntele Roșu, – el urzise o rețea de foc. Ca principal adăpost și ascunzătoare, alesese schitul Cetățuia, din satul Cetățeni. Aici, în jurul lui, s-au adunat frații Purnichescu – Ion și Gheorghe -, Petre Cojocaru, Gheorghe Hachenzelner, Longin Predoiu, Ion și Gheorghe Zechil. Și, de fapt, nu doar ei. Un fluviu neîntrerupt al solidarității și simpatiei, al speranței curgea din regiunile învecinate și chiar din întreaga țară. Curgea spre omul meu. Până și tata – care avea o anumită vârstă – devenise, de bună voie, un soi de curier.

Și, cu toată durerea pe care despărțirea mi-o pricinuia, de fapt, eram foarte mândră de el. Ceea ce m-a și ajutat să îndur tot ce-am îndurat.

Ca și mine, părintele meu, Gheorghe Buduluca, nu cunoștea nici ascunzătoarea, nici potecile care duceau într-acolo. Tata nu ajungea decât în satul Chilii, din preajma Câmpulungului, unde se afla locuința soților Poștoacă. Prin ce mijloace, nu întrebam, dar fusesem informată că prin acești devotați cauzei pentru care luptau, ajungeau la bărbatul meu unele lucruri care-i erau necesare. Cum soseau, și de la el la noi, vești. De cele mai multe ori rostite, prin viu grai. Prea rar, așternute pe vreo hârtiuță. Uneori, venea și câte un bilețel, care mă făcea să trăiesc. „Arde pământul sub mine de dorul tău și al copilului” – mi-a scris odată.

În iarna 1948 – 1949, pentru scurt timp – și pentru ultima dată – am fost iar împreună. Închiriasem, în mare taină și sub numele unui binevoitor, un apartament, în București, pe strada Aviator Jean Texier, la numărul 19. Aici, am fost un pic fericiți. Cu toate că îngrijorarea față de tot ce se întâmpla în țară și gândul la „frații” pe care-i lăsase acolo, sus, o clipă nu l-au părăsit.

Am aflat atunci că, nu mult după ce se ascunsese la Cetățuia, a străbătut singur munții până la Nucșoara, „tainița” grupului de acțiune patriotică a familiei Arnăuțoiu. S-a întâlnit cu Toma Arnăuțoiu, comandantul grupului și amândoi au făcut un legământ. Și-au jurat credință unul altuia și unire în lupta lor. Iar fiindcă Toma Arnăuțoiu făcuse frontul cu grad de căpitan, iar soțul meu avusese gradul de colonel, el a fost recunoscut și comandant al acestui nucleu.

Dar fericirea noastră, în casa de pe str. Aviator Jean Texier n-a ținut mult. Prin aceeași rețea, vie și mișcătoare, a partizanilor sfintei cauze pentru care se jertfise colonelul Gheorghe Arsenescu, ni s-a dat de știre că ascunzătoarea noastră fusese dibuită. Chiar în noaptea în care am primit mesajul, ne-am despărțit. El a pornit spre Cetățuia. Eu m-am întors, cu băiatul nostru, în subsolul de pe str. Vasile Lascăr, unde fusesem aruncată de autoritățile comuniste.

Și, într-o zi, aflându-mă pe stradă, mânată de necazuri, am fost acostată de doi indivizi în haine civile. Mi-au poruncit să nu scot o vorbă și să nu încerc să fug. Să-i urmez, pentru a da o declarație. Am făcut câțiva pași, sub escorta lor, când mi-au acoperit vederea cu ochelari negri și m-au îmbrâncit într-un automobil care a stopat lângă noi. După care, a demarat în viteză.

Un copil de patru ani și jumătate a rămas atunci singur pe lume. Era Dragoș, băiețelul nostru.

Am fost depusă în beciurile Ministerului de Interne. Insultată și brutalizată. Amenințată cu nenorociri care aveau să se abată și asupra copilului. Am fost silită să răspund la întrebări care se refereau la activitatea „criminală” a „teroristului” care îmi era tovarăș de viață. Am susținut într-una că nu știu nimic. Și am implorat să fiu pusă în libertate, ca să am grijă de copil. Dar nimeni nu s-a sinchisit. Anchetele au urmat zile și nopți în șir. De abia îmi mai trăgeam sufletul.

Pentru ca, apoi, fără să știu de ce, am fost transferată la Jilava și depusă la camera 4. Un infern, în care zăceau zeci de femei.

Într-o zi, treizeci dintre noi am fost scoase de aici și, sub mare pază, pornite spre un lagăr de triere, la Ghencea. Unde am aflat, uluită, că fusesem condamnată. Cum? Când? Fără judecată? Da, aveam o condamnare… „administrativă” de 2 ani – maximum ce se dădea.

Și, pe o căldură de foc, fără un strop de apă – fiindcă despre mâncare nici nu putea fi vorba -, am fost îmbarcate într-un „bou-vagon”, vagon dintre cele cu care se transportau vitele la abatoare. Un prim popas, locul de detenție de la Cernavodă. A urmat închisoarea de la Saligny. Și, în continuare, pușcăria de la „kilometrul 8”.

În toată această trecere, făceam parte din detașamentul de muncă forțată 9. Am împins roabe de fier, încărcate până la refuz, pe distanțe apreciabile. Am fost trimisă și la Valea Carasului, unde am cules bumbac. Era greu, mâinile îmi sângerau, dar totul mi s-a părut minunat față de ceea ce avea să urmeze, la închisoarea Târgșor.

Asta a însemnat o grămădeală de grajduri dezafectate, fără tavan. Era iarnă, în plin. Zăpada, căzută în neștire, era troienită pe lângă ziduri, până acolo unde ar fi trebuit să fie acoperișul. Și fiindcă drumurile erau de asemenea înzăpezite, nu ni s-a putut aduce nimic să îmbucăm. Cam trei zile am fost ținute la post negru. Dar dacă foamea ne chinuia, cum nu ne mai chinuise niciodată până atunci, și mai de neîndurat era frigul. Nu știam ce să facem, în ce gaură să ne vârâm ca să tremurăm mai puțin. Simțeai pur și simplu că îți pierzi mințile. Și ni se părea o binefacere, noaptea, când eram obligate să tragem la mașini de cusut grele, neunse și care abia se mișcau. Deținutele de drept comun lucrau ziua. Noi, politicele, numai noaptea!

În disperarea asta, de la Târgșor, am invidiat-o aproape pe doamna Rășcanu. Fără cunoștință, ea își dădea sufletul în sughițuri spasmodice. Câteva dintre pușcăriașe au izbit cu pumnii ușa, au strigat: „Deschideți! Aici moare un om!” Dar nimeni n-a deschis. De fapt, numai criminalii de rând sau hoții aveau dreptul la asistență medicală. Și tot numai lor li se îngăduia să primească scrisori și pachete.

Așa încât doamna Rășcanu a închis pe veci ochii, în chinuri. După care, a fost aruncată la groapa comună, goală pușcă. Fusta, bluza și ce mai rămăsese pe ea i-au fost șterpelite și i le-a purtat altcineva.

Tot în grajdurile de la Târgșor a fost îmbrâncită pe ușă, într-o zi, doamna Elena Brătianu, soția istoricului George Brătianu. Ca de obicei, când apărea o nouă colegă de suferință, noi, „cele vechi", ne-am înghesuit în jurul ei. Venea „de afară” și putea să ne spună ce se mai întâmpla în lumea celor vii.

Prima știre pe care ne-a dat-o, mă privea direct. Ne-a povestit, în mare taină, că, ascultând postul de radio „Europa liberă” de la Munchen, a aflat că se pusese mare preț pe capul colonelului Arsenescu, crezând că astfel vor putea pune mâna pe el. Între timp – a mai povestit noua venită – pentru cea mai mare parte dintre români, el, bărbatul meu, devenise un mit. I se spunea „Păunașul codrilor”.

Vorbele astea m-au răscolit. Am izbucnit în plâns. Atunci doamna Brătianu a aflat cine sunt și mi-a cerut iertare. Fără să vrea, îmi răscolise cele mai dureroase amintiri.

În zilele care au urmat, am prețuit-o mereu mai mult pe această doamnă. Era de o mare distincție. Demnă și deosebit de curajoasă. Îi înfrunta pe torționari. Tot timpul era în greva foamei. Dar – pentru motive ușor de înțeles – gardienii primiseră ordinul s-o țină în viață. Îi deschideau maxilarele cu forța și-i turnau lăturile pe gât. Gura îi era o rană. Și, ca s-o îngenuncheze și mai mult, i s-a spus că nu este vrednică să lucreze într-un atelier, ca noi, celelalte. În consecință, i s-a dat sarcina să spele closetele deținutelor de drept comun.

Într-o seară târziu, am întrebat-o de ce n-a plecat cu fiicele, în străinătate. Mi-a răspuns că dorise să rămână alături de bărbatul său, profesorul George Brătianu, în speranța că-i va putea fi de folos.

Când, după presiuni declanșate dinafara granițelor țării, a fost pusă în libertate, pentru a-și câștiga o pâine, a fost nevoită să măture vagoane de tramvai. Iar când, chinuită la culme, a acceptat să răspundă chemării fetelor, Ioana și Maria, și a plecat peste hotare, a tânjit mereu de dorul țării.

Mă persecuta gândul că, în 1950, fusesem condamnată, chipurile administrativ, la 2 ani închisoare. Dar termenul fusese demult depășit și nici vorbă de eliberare. Nu mai puteam îndura grijile legate de copilul meu, lăsat de izbeliște. Doamne, și cu Gicu ce s-o mai fi întâmplat? O mai fi existând? Ceream într-una să ies la raport, să ajung în fața unui securist mai mare căruia să-i explic și care să vrea să înțeleagă… Trecuseră aproape doi ani de când se încheiase termenul condamnării mele administrative.

În 1954, sunt internată la Spitalul închisorii Văcărești, bolnavă, cu afecțiuni serioase. De aci, în sfârșit, sunt pusă în libertate. Dar – vai! – eliberarea asta este plătită scump. Este o eliberare condiționată: sunt silită să divorțez de Gicu. Altfel, mă întorc numaidecât de unde am plecat.

Simt că nu pot comite o asemenea mârșăvie. Să-mi părăsesc soțul, în clipele cele mai dramatice ale existenței lui? Să mă scutur de Gicu, când el se bate acolo, în munți, pentru noi? Când viața lui este, în orice clipă, primejduită? Rudele m-au sfătuit să fac totuși acest pas – care mie mi se părea inacceptabil, pentru copilul nostru. Reîntoarcerea mea în pușcărie ar fi însemnat o adevărată nenorocire pentru el.

Au trecut cinci ani, din ’54, când am fost eliberată, cu condiția de a renunța să mai fiu soția „banditului” Gheorghe Arsenescu. În 1959, cu o sfâșietoare durere, mă supun ordinelor Securității, crezând că voi fi lăsată să-mi cresc băiatul. Dar sunt înșelată. În februarie 1960, într-o dimineață, pe când mă aflam la „slujbă” – la o cantină a Sfatului popular, unde eram muncitoare și făceam de toate, între altele eram pusă să vând borș, afară – se apropie o femeie și îmi întinde o sticlă, să i-o umplu… Dar până să-i torn borșul, până să-i iau banii, din spatele ei au și răsărit doi securiști. O dată cu ei, îmi sfredelesc creierii vorbele bine cunoscute, șuierate printre dinți: „Urmează-ne! Fără să țipi, fără să încerci să fugi! Trebuie să dai o declarație!”

Cu viteza fulgerului mi se aplică și ochelarii negri, după care sunt forțată să intru în „limuzina neagră”, care trage lângă mine, fără ca cineva s-o fi chemat.

Unul dintre agenți se instalează în față, lângă șofer. Celălalt, lângă mine. Sunt ca o cârpă. Aproape nu mai sufiu. Ca prin vis, îmi dau seama că mașina aleargă și că am și ajuns într-un cartier periferic al Bucureștilor. Tresar doar când îl aud pe individul de lângă mine întrebându-l pe cel de la volan: „Cum stai cu benzina?" „Facem plinul la Pitești!" sosește prompt răspunsul.

Doamne, la Pitești! Cea mai cumplită temniță dintre toate apărute pe teritoriul țării de la dezlănțuirea teroarei!

Și ajungem. Sunt predată ca un balot. Cel care mă ia în primire, dă o semnătură.

Primul meu an de Pitești a fost 1960. De la început, am fost închisă singură într-o celulă. O să uit și să vorbesc – îmi zic. Numai că, la un moment dat, mă pomenesc cu o musafiră. A stat cu mine vreo zece zile. Mi-am dat seama că este „o ciripitoare” și am tăcut tot timpul. „Spioana” a fost nevoită să plece, neputând să-și servească șefii.

Mă pomenesc, în schimb, că sunt zilnic scoasă la anchetă.

– Spune tot ce știi despre bărbat-tu!

– Nu mai știu nimic! O fi și murit!

– Atunci de ce nu i-ai făcut parastase? – mă ironizează călăul.

– Nu știu! Nu știu! Nu știu nimic despre el!, o țin eu morțiș.

Zilele și nopțile trăite la Pitești, „la secret”, au însemnat, pentru mine, cea mai grea pedeapsă dintre câte îndurasem până atunci. Amintirile, obsesiile mele, imputările pe care mi le făceam mă chinuiau fără răgaz. Unde mi-o fi copilul? Dar Gicu? Doamne, o mai fi trăind? Două întâmplări mă obsedau îndeosebi. Le aflasem prin oameni de suflet, care coborau, uneori, în mare taină, din inima munților… Așa am aflat că, pentru a li se aduce câte ceva de-ale gurii lui Arsenescu și fraților săi de luptă, se angajaseră mai mulți țărani de prin părțile locului. De câteva ori, a îndeplinit această misiune și un oarecare Purnichi. Dar curând, un prieten adevărat le-a și dat de știre că respectivul era iscoada Securității. Ceea ce, de altfel, s-a și confirmat fără întârziere. Ion Purnichescu, mâna dreaptă a bărbatului meu, l-a surprins, în toiul nopții, în bârlogul din schitul Cetățuia. Se târâse ca un șarpe și stătea cu urechea lipită de scândura ce străjuia tainița, în care patrioții puneau la cale o acțiune. Fără să stea pe gânduri, Purnichescu a tras. Și trădătorul a amuțit pe veci. Auzind detunătura, comandantul Gheorghe Arsenescu a și sărit în ajutorul subalternului. Dar a fost nevoit și să-l admonesteze:

– Ce-ai făcut, Ioane?! Ai ucis un om?!

Un alt episod mi-a fost relatat de către un om de legătură, pornit chiar de Gicu spre mine. Am aflat atunci că soțul meu urcase, de unul singur și în mare taină, pe poteci numai de el știute, până la Nucșoara, locul unde se fixase grupul de rezistență Arnăuțoiu. La întoarcere, a luat-o tot peste munți, dar pe altă cărăruie, se înțelege. Peste Gruiu. Dar când a ajuns aici, a fost întâmpinat cu gloanțe. De unde? – nu-și dădea seama, dar se trăgea asupra lui. Rănit, sângerând abundent, a izbutit să se târască, printre tufișuri, până la Mățău. Dar de aici n-a mai putut înainta. Pierduse prea mult sânge și puterile l-au lăsat. L-au descoperit doi bătrâni – soț și soție. L-au adăpostit în casa lor – cu tot riscul – și l-au îngrijit cum s-au priceput și ei. Știau că este „Păunașul codrilor” și nu l-au lăsat.

Când s-a înzdrăvenit, s-a întors la ai lui, în schitul din inima Făgărașului și mi-a trimis o scrisoare. Mi-a povestit întâmplarea, cerându-mi să-i trimit, prin același curier, seringi și unele medicamente. De data asta, chiar micul Dragoș s-a strecurat în Gara de Nord, prin puzderia de călători grăbiți. L-a dibuit pe omul de legătură și i-a predat pachețelul cu cele cerute.

Bineînțeles, nici atunci, eu, și cu atât mai puțin copilul, nu știam unde era cuibărit dragul nostru Gicu și de unde acționa.

Și cu toate că întâmplările astea se petrecuseră mai demult, aici, în gaura de la Pitești, unde mă aflam sechestrată, rememorarea lor mă durea năpraznic. Prin câte alte asemenea clipe de cumpănă și primejdie o mai fi trecut bărbatul meu, de când nu mai știu nimic despre el! Îmi era greu să cred că mai era în viață!

Dar la Pitești, mai ales nopțile erau de neîndurat. Încercam cu disperare să închid ochii. Îmi era însă cu neputință. Fiindcă, din beciurile închisorii răzbăteau gemetele, țipetele și urletele nefericiților schingiuiți de către torționari. Mi-am adus aminte, atunci, că cineva – nu mai știu cine – îmi șoptise că puterea comunistă de la noi importase, din China și din Uniunea Sovietică, instrumente perfecționate de tortură. Și iată, s-a abătut asupra mea și nenorocirea de a cunoaște, aproape „în direct”, ca să zic așa, efectele acestor sofisticate aparate de cumințirea răzvrătiților.

Întâmplările astea, toate, mi-au zdruncinat sănătatea. Mai ales nervii. Simțeam că nu voi mai putea îndura. Am făcut atunci tot ce mi-a stat în putință ca să ajung la infirmerie. Nădăjduiam să capăt un somnifer… bun la toate… Oricum, să te facă să nu mai auzi nimic. Poate nici să nu mai simți nimic.. M-am zbătut. Am țipat. Am plâns. În cele din urmă, am ajuns la ușa infirmeriei. Sub pază, desigur.

Medicul care se afla înăuntru mi-a cerut să mai aștept. A urmat o tăcere care mi-a mărit tensiunea. Pe urmă, prin ușa de care mă sprijineam, am auzit cum, pe cealalta ușă a infirmeriei, a pășit înăuntru careva. Un bolnav. Și brusc, ușa dinspre mine se deschide și doctorul îmi face semn să intru.

Cât p-aci să scot un țipăt. Prăbușit, cu ochii în fundul capului, cu plete și barbă albă, tata! Privirile mele și ale lui s-au încrucișat o clipă. El a încercat să schițeze un zâmbet. Mie mi-a fost cu neputință. Dimpotrivă, lacrimi au pornit să-mi brăzdeze obrazul. Doctorul a făcut părintelui meu semn să părăsească încăperea. Mie, mi-a dat o pastilă sedativă. Și totul s-a petrecut atât de repede, încât nici unul dintre paznicii noștri n-a părut dumirit. În schimb, eu am înțeles că, făcând o apropiere între numele noastre – doar divorțasem și purtam iar numele părintelui meu – medicul, acest om cu suflet, a dorit să ne regăsim.

M-am întors în celula mea pustie și înghețată. Capul mă durea ca niciodată. Va să zică și tata! Căzuse și el în mâinile călăilor!

Eram atât de îndurerată, încât vreo câteva zile nu m-am mai ridicat de pe patul acela tare și soios.

După alte trei-patru zile – cred – ușa celulei s-a deschis și înăuntru a pătruns un maior. Avea o figură deschisă și totul la el arăta neobișnuit de distins.

– Bună ziua! – rostește politicos.

Eram atât de uimită, încât nu mai aveam glas să răspund.

Maiorul a continuat, cu ton scăzut și grăbit:

– Soțul dumneavoastră se află aici! Sub arest.

– Trăiește! – abia bolborosesc eu.

Dar „musafirul” s-a și făcut nevăzut.

Nu trece mult și sunt înștiințată că începe procesul „lotului Arsenescu”. Asta mi-a spus-o un avocat, „apărător din oficiu”, care a apărut în celula mea. l-am refuzat serviciile. Și, așa cum am aflat ulterior, la fel li s-a întâmplat și celorlalți componenți ai lotului – tata, frații Purnichescu, Pimen, starețul schitului Cetățuia. Chiar și comandantul, Gheorghe Arsenescu, declară că se va apăra singur.

Și iată-ne în prima zi a procesului. În sala de ședințe, cel dintâi este introdus colonelul Arsenescu Gheorghe, organizatorul și conducătorul nucleelor de rezistență din munții Munteniei. I se indică primul loc din boxa acuzaților, așa încât să stea cu spatele la toți ceilalți „coinculpați". Aceștia sunt aduși ulterior.

Când îmi vine și mie rândul și pășesc în sală, simt sângele zvâcnindu-mi în tâmple. Și simt că mă sufoc. Privirea mi-a căzut pe el. Pe omul meu. După câți ani îl văd iar? Și cât e de frumos! Demn și mândru! Ba – ciudat – este proaspăt bărbierit și corect îmbrăcat. Oare de ce, după doi ani de temniță grea, bătut la sânge și chinuit ca hoții de cai, călăii să-l fi prezentat atât de arătos?! Fiindcă, am aflat de îndată, chiar din actul de acuzare, căzuse în mâna securiștilor cu doi ani în urmă, în 1960. Iar acum ne aflam în 1962, la 12 februarie.

Mai târziu, aveam să aflu că fusese descoperit – probabil prin trădare – în casa soților Poștoacă. Că un impresionant efectiv de trupe ale Securității fusese desfășurat în jurul acestei modeste locuințe de țară. Și s-a tras, s-a tras din toate părțile, s-a tras într-atât încât apărea limpede că pereții nu puteau să mai țină. Pentru a nu distruge căminul acestor bieți oameni, atât de generoși, pentru a nu le îngreuna și mai mult situația, Gicu a ieșit afară, vânturând o bucată de pânză albă. Semn că se preda.

Acum, în boxă, mie îmi era cu neputință să-mi iau ochii de la el. Îi urmăream fiecare gest, cât de mic. Și atât aș fi vrut să pot să-l ating! Măcar să-l ating.

Sunt trezită din visurile mele de apelul inculpaților. Aud numele lui. Răspunde cu glas sigur „prezent". În continuare, suntem strigați noi, ceilalți. Unul după altul, ca niște automate, răspundem: „Prezent”… „prezent”….

O clipă mai târziu gândurile mi se învălmășesc iar…. Trăiește, totuși… E viu… Și vie sunt și eu… Și dacă se va întâmpla o minune? Dacă într-o bună zi, care nu poate fi departe, vom fi iar alături unul de altul?…

Nici nu mi-am dat seama când a început citirea actului de acuzare… Da, asta mă trezește la realitate. Și ascult cu încordare. Spusele grefierului îmi sparg timpanele:

„Organele Securității statului, în perioada ianuarie-februarie 1960, au arestat pe teroristul Arsenescu Gheorghe, membru PNL-Tătărăscu, fost ofițer superior în armata burghezo-moșierească, fugar din 1948, inițiatorul unei bande teroriste, împreună cu alte elemente dușmănoase, care au favorizat și sprijinit material și moral pe terorist și pe alți membri ai bandei, care au acționat împotriva statului și au comis o serie de acte de teroare."

„Buduluca Maria, fosta soție a inculpatului Arsenescu Gheorghe, a avut cunoștință de faptul că acesta, în vara anului 1947, a dispărut de la domiciliu pentru a se sustrage de la urmărirea penală privind acțiunile de sabotaj întreprinse, și a avut legături cu el în tot timpul cât s-a ascuns la schitul «Cetățuia», din comuna Cetățeni, unde își dusese și arsenalul, pe care îl poseda în mod clandestin.

De asemenea, a avut cunoștință de faptul că, în primăvara anului 1948, inculpatul Arsenescu Gheorghe, împreună cu alte elemente dușmănoase, ca Hachenzelner Gheorghe, Cojocaru Petre, Predoiu Longin, Purnichescu Ion, Purnichescu Gheorghe și alții s-au constituit într-o bandă teroristă, ai cărei membri s-au înarmat și se ascundeau în munți.

În mai multe împrejurări, când Arsenescu Gheorghe, împreună cu alți membri ai bandei se ascundeau în Câmpulung-Muscel, inculpata Buduluca Maria a ținut legătura cu acesta.

În toamna anului 1948, în urma unei înțelegeri ce a avut cu inculpatul Arsenescu Gheorghe, inculpata Buduluca Maria s-a deplasat la București, pentru a căuta o locuință clandestină, unde să stea cu soțul ei pe timpul iernii”.

„Inculpata Buduluca Maria a continuat să țină legăturile cu Arsenescu Gheorghe, prin tatăl său, coinculpatul Buduluca Gheorghe, până în anul 1956, trimițându-i pachete cu alimente, îmbrăcăminte și medicamente și o serie de scrisori, prin care căuta să-i mențină moralul ridicat și să aștepte eventuala schimbare a regimului democrat popular din R.P.R.”

Și procesul, început în acea zi de 12 februarie a anului 1962, a continuat multe zile în șir. Dacă îmi amintesc bine, cam două săptămâni.

Îl vedeam în fiecare zi și în fiecare zi îmi era mai dor de el.

În ziua în care mi s-a luat interogatoriu și am fost obligată să străbat toată sala, pentru a-mi semna declarația, am trecut pe lângă el.

– Curaj, Mary, curaj! mi-a șoptit atunci, cu un glas înăbușit de emoție.

La încheierea întregului proces, s-au acordat fiecăruia dintre noi 5 minute, pentru a se apăra. Eu am negat tot, susținând că am fost absolut străină de activitatea soțului meu. Ion Purnichescu a refuzat să se apere, dar a cerut să facă o precizare. Nu colonelul Gheorghe Arsenescu, comandantul grupului, l-a împușcat pe trădătorul Purnichi – așa cum a reieșit din actul de acuzare. Chiar el, Ion Purnichescu, a fost autorul suprimării lui Purnichi. Și explică, mai departe, că numai din generozitate și pentru a nu agrava situația prietenului său, colonelul Arsenescu n-a protestat când i s-a adus și imputarea că ar fi ucis un om. Când i-a venit rândul, la apărare, bărbatul meu n-a rostit nici o vorbă despre el. În schimb, a cerut completului de judecată clemență pentru mine, pentru soția lui, care a rămas străină de activitatea lui. De asemenea, a cerut judecătorilor militari să țină seama că cei inculpați pentru faptul că i-au oferit adăpost, o bucată de pâine sau un strop de apă au fost oameni simpli, în general țărani, care, necunoscând legile țării, nu și-au dat seama de gravitatea faptelor comise.

A doua zi, ni s-au comunicat sentințele. Eu, Arsenescu-Buduluca Maria – 10 ani muncă silnică; Buduluca Gheorghe – tatăl meu – 15 ani temniță grea. Pentru Arsenescu Gheorghe, bărbatul meu, pedeapsa capitală. Moartea!

Din clipa aceea, prăbușirea mea a fost totală. Ce a urmat mai departe n-a mai avut nici o însemnătate. Că urma să mai fiu încarcerată, pentru a completa anii de pușcărie pe care îi efectuasem și a încheia, cu totul, 10 ani, mă lăsa indiferentă. Mi se părea chiar că față de soarta lui Gicu, ceea ce mi se întâmpla mie nu însemna nimic.

Am fost imediat transferată la Gai, lângă Arad. Apoi la Miercurea-Ciuc, unde se afla o pușcărie construită de Maria Tereza, dar care fusese „perfecționată” de puterea comunistă. Totul a fost lung și fioros, dar nu-mi mai păsa.

La Miercurea-Ciuc, năpăstuită și schingiuită – mai ales sufletește – s-a stins Laurenția Arnăuțoiu, soția învățătorului din Nucșoara, lancu Arnăuțoiu – decedat și el în pușcărie, ca urmare a torturilor la care a fost supus. De asemenea, această femeie dârză avusese trei feciori – Ionel, mort pe front, în Crimeia, Toma și Petre, înrolați în mișcarea noastră de rezistență și care – amândoi – au fost executați de regimul comunist, în 1959.

Tot în pușcăria de la Miercurea-Ciuc, în celula „viețașelor” – a celor osândite pe viață – s-a încheiat scurta și dramatica existență a Mariei Plop, cea care, cu întreaga ei putere de dăruire, stătuse alături de Toma Arnăuțoiu.

Într-o bună zi din 1964, totuși, am fost eliberată. Primul meu gând a fost la Dragoș, băiatul nostru. Numai el îmi mai rămăsese. De la vecinii pe care-i avusesem cândva, am aflat că Securitatea îl dusese la Nicu, fratele bărbatului meu. Când am sunat la ușă, mi-a deschis chiar el, micuțul.

– Pe cine căutați dumneavoastră? – m-a întrebat politicos.

– Dragoș! – l-am strigat eu și am izbucnit în plâns.

Atunci abia m-a recunoscut. A început să plângă cu hohote și s-a agățat de gâtul meu.

Împreună, am fost băgați în două cămăruțe, insalubre și pline de igrasie, pe strada Labirint, într-o curte cu mulți chiriași.

Dragoș se apropia de 10 ani, era la școala primară și învăța foarte bine. Când am ajuns însă la liceu, lucrurile s-au încurcat. La un moment dat, numele pe care-l purta a constituit un impediment peste care nu se putea trece. A fost nevoie ca o soră a soțului meu, Lili, căsătorită Mușatescu, să-l înfieze și să-i dea numele. Așa, sub noul nume, Dragoș Mușatescu, a făcut studii excelente. Dar, în clipa când a ieșit inginer și a fost pe picioarele lui, și-a luat zborul spre alte țări. Suferise prea mult acasă.

Cu toate preocupările legate de viața și educația feciorului nostru, nici o clipă n-am încetat să mă gândesc la Gicu. Să mă zbat, în toate felurile, pentru a afla ceva despre el. Ani în șir – 37 la număr – am bătut la toate ușile și am plâns în fața tuturor manechinelor politice neîndurătoare, ca să aflu de soarta lui. Și până la urmă, am aflat. O adresă a Tribunalului Militar teritorial București, purtând numărul 27 din 27 februarie 1991, m-a informat că la data de 29 mai 1962, orele 20:30, în curtea penitenciarului Jilava, eroul se prăbușise sub gloanțele plutonului de execuție.

Peste o zi și jumătate, ar fi trebuit să împlinească 55 de ani.

Dar, în acea noapte din mai 1962, a încetat să bată – brutal și nedrept – o inimă mare, dăruită altora. Atunci s-au stins luminile unui creier deosebit de înzestrat. Un om prețios și devotat până la sacrificiu țării și neamului său.”

(Maria Arsenescu-Buduluca – „Sunt soția „teroristului" Gheorghe Arsenescu” în Memoria. Revista gândirii arestate nr. 8, pp. 50-61)

Sursa: Fericiți cei prigoniți!
Autoare: Maria Arsenescu-Buduluca