„Comisia Nagacevschi”, victima tăcerii

De la schimbarea, în toamna anului trecut, a Puterii politice, la Chişinău au fost create cel puţin două comisii cu conotaţii şi misiuni politice. Una este aşa-zisa „comisie Ghimpu”, pentru „studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar” (apropo, chiar nu ştiu ce au de gând membrii ei să aprecieze – cred că s-au inspirat de la medicii noştri care au ce au cu „aprecierea”…). Cea de-a doua e Comisia parlamentară de anchetă pentru elucidarea cauzelor şi consecinţelor evenimentelor de după 5 aprilie 2009, botezată „comisia Nagacevschi” după numele preşedintelui ei, deputatul liberal-democrat Vitalie Nagacevschi. Constituită la 20 octombrie 2009, după dezbateri aprinse, din reprezentanţi ai partidelor parlamentare (Valeriu Ghileţchi, PLDM; Iurie Colesnic, AMN; Vadim Mişin, PCRM – vicepreşedinte; Igor Vremea, PCRM; Anatolie Zagorodnâi, PCRM; Irina Vlah, PCRM; Alexandru Stoianoglu, PD; Gheorghe Brega, PL – secretar), „comisia Nagacevschi” venea să înlocuiască o structură similară, creată după 5 aprilie 2009 sub conducerea deputatului comunist (pe atunci) Vladimir Ţurcan şi care nu se bucura de încrederea populaţiei, dar nici de cea a clasei politice sau a organismelor internaţionale. Mai ales că pe Internet apăruseră deja imagini cu Ţurcan dându-le protestatarilor dezlănţuiţi indicaţii privind arborarea drapelului românesc pe sediul Preşedinţiei de la Chişinău…

Aşadar, „comisia Nagacevschi” era văzută ca o salvare şi, chiar, ca o singură cale pentru pedepsirea celor vinovaţi de tragicele evenimente din aprilie 2009. Pentru a face lumină asupra acelor zile, membrii comisiei au promis că la lucrările ei vor participa reprezentanţi ai societăţii civile şi ai organizaţiilor internaţionale, şi că vor fi invitaţi experţi de la Comisia Europeană, Consiliul Europei, ONU, OSCE. „În termen de 60 de zile, membrii comisiei vor face public un raport care urmează să fie prezentat societăţii şi Parlamentului”, titrau în octombrie agenţiile de ştiri…

Tăcerea care, ulterior, a învăluit această comisie a fost atât de mare şi de adâncă, încât acum mi-e greu – şi nu doar mie, cred – să-mi amintesc care dintre aceste „planuri” au fost realizate şi care – nu. Nu ţin minte nici dacă au mai fost experţii promişi la Chişinău sau nu… Cert e că, după scurgerea celor 60 de zile iniţiale, a mai fost solicitat un termen, de vreo trei luni. Făcând nişte elementare calcule matematice, şi acestea au expirat la sfârşitul săptămânii trecute. Iar rapoartele abia capătă conturul unor promisiuni.

Nu zic, uneori comisiile eşuează. Şi vina nu e neapărat şi întotdeauna a comisiilor. La urma urmei, ce a reuşit Procuratura, cu toate pârghiile ei juridice, în elucidarea evenimentelor din 7-8 aprilie, şi n-a reuşit „comisia Nagacevschi”? Ceea ce le-aş reproşa, totuşi, membrilor acesteia e că – spre deosebire de „comisia Ghimpu”, care organizează cu regularitate conferinţe de presă – n-au comunicat. Iar dacă au tăcut, ce folos că, poate, au lucrat?..

Aşa stând lucrurile, ne vom trezi în dimineaţa de 7 aprilie cu o sumedenie de evenimente cu conotaţie simbolico-artistică şi cu nicio apreciere politico-juridică. Nimic nou: istoria o fac poeţii, actorii şi, mai recent, tinerii. Iar politicienii îi „gestionează” rezultatele. Deşi tare aş vrea să nu am dreptate.