Copiii de împrumut sunt un excelent exerciţiu de răbdare şi pedagogie. Cu copiii altora îţi reactivezi metodele elegante, exersezi eticheta şi ritualurile protocolare, eşti mai atent, nu care cumva să păţească ceva, deci această experienţă te ţine treaz şi vigilent. A lua sub aripă un copil străin te provoacă la noi descifrări. Pe ai tăi ai impresia că îi ştii pe de rost, de aceea şi reacţiile sunt de multe ori automate, dar cu copiii altora eşti mereu luat prin surprindere.
Apoi, în preajma altor copii poţi analiza mai obiectiv. Nu, nu obişnuiesc să-mi compar copiii nici între ei nici cu ai altora. Nu îi ridic în slăvi nici pe ei, nici pe alţii, nu arăt cu degetul şi nu fac ierarhii. Nu îmi plac concursurile şi îi încurajez spre individualitate. Nu suport notele şi calificativele de la şcoală. Nu folosesc şabloane şi nu mă raportez la standarde. Când vorbesc de analiză, mă refer strict la confirmările de care am eu nevoie, când îmi dau târcoale îndoieli de genul: sunt un părinte bun, relaţia mea cu copiii e în regulă? Atunci când apar alţi copii în casă, de obicei aceste nesiguranţe dispar şi primesc răspunsuri favorabile mie. Ştiu că e tentant să arunci priviri curioase în curtea vecinilor sau a prietenilor şi să constaţi: vai ce obraznic e Gigel, al meu nu face aşa ceva, vai ce răzgâiat e Costel, al meu e rezonabil şi înţelegător. N-are niciun rost. Dar părinţii obişnuiesc să cadă în păcatul acesta. Orice cioară îşi laudă puiul. Vălul se ridică atunci când reuşim să nu ne mai raportăm la alţii şi să găsim confirmările în interior, în sine şi în familie.
Acum sunt copiii mei plecaţi în deplasare. Cred că şi lor le prinde bine o schimbare de decor. Cred că e util să înveţi de mic să fii şi gazdă, şi musafir, să fii pus în faţa convenţiilor sociale, care, e drept, te îngrădesc, dar fără de care nu te poţi descurca mai târziu printre oameni. Oricum, urmează să-i întreb când se întorc acasă ce le-a plăcut şi ce nu le-a convenit în treaba aceasta cu „împrumutul”.
Copiii sunt mult mai naturali decât adulţii în toate, deci şi atunci când vine vorba de un oaspete. Poftim jucării, te descurci. Dacă li se încalcă spaţiul personal, ştiu să spună imediat: „Dă-te jos din patul meu sau maşinuţa aia e a mea!”. Pentru ei regulile şi bunul obicei nu sunt la mare preţ. Lucrurile se complică ulterior, când cresc şi când toate se îndepărtează de firesc. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât suntem mai artificiali, pentru că trecem prin toate filtrele educaţiei care ciuntesc şi modelează.
Experimentul cu copiii de împrumut m-a ţinut în priză. Recunosc, a fost obositor, dar util. Iar când vine vorba de copii la casa omului, întotdeauna e valabilă axioma: cu cât mai mulţi, cu atât mai bine!
