Aceste reproșuri vin ori de la oamenii rupți de realități, ori de la niște nesimțiți. Nici aceste voci însă, nici suficiența cinică a guvernanților, nici reportajele siropoase de un festivism scandalos de la unele televiziuni nu pot ascunde ceea ce se aruncă în ochi când intri într-un sat moldovenesc.
Când spunem că există două Moldove, nu realizăm până la capăt tragismul care se ascunde în această sintagmă. Noi vorbim, de regulă, de „lumi paralele”, de „două Moldove”, una a sătuilor și una a boschetarilor. Dar mai există și o Moldovă urbană și una rurală, o Moldovă a copiilor fericiți și una a copiilor nefericiți, adică o Moldova a copiilor de la oraș și o Moldovă a copiilor de la țară. Bineînțeles, nu toți copiii de la oraș sunt sătui și fericiți, precum nu toți copiii de la țară sunt flămânzi și nenorociți. În linii mari însă, problema poate fi pusă astfel.
… Există la țară copii, numiți oficial cu un cuvânt tăios, ca un vârf de bici: vulnerabili. E un eufemism menit să îndulcească realitatea. Mulți din aceștia de pe acum sortiți să crească și să devină oameni de sortul doi, care, la timpul lor, vor completa subsolurile societății. Vulnerabilitatea acestora vine în primul rând din aceea că sunt săraci și flămânzi, ei de pe acum își beau amarul și umilința inechității sociale și insensibilității celor din jur.
Cu excepțiile care confirmă regula, satele semipuștii, populate de bătrâni neputincioși și copii desculți, îmbrăcați în terfe, nu mai sunt o imagine din epoca apusă, ci e cartea de vizită a Moldovei rurale de astăzi. Imaginea unor copii subalimentați, care, desculți, trag de funie o capră sau cară cu bacul apă de băut este una obișnuită. Televiziunea, cărțile, computerele, distracțiile, călătoriile peste hotare, odihna la munte sau la mare – toate acestea sunt pentru acești copii de la țară imagini din altă Moldovă, din altă lume. Acești copii de la țară sunt predestinați să piardă competiția cu cei de la oraș: școlile de muzică și pictură, bazele sportive, cercurile de limbi străine ș.a.m.d. sunt un vis pentru majoritatea dintre ei. Venind în oraș, cu statutul lor de la țară, ei nu pot concura cu elitele gulerașelor albe și ale feciorașilor de bani gata, fiind tratați cu tradiționalul bâc și țăran. Într-o lume ca a noastră, în care totul se cumpără pe bani (mulți) – și studiile, și funcțiile! – acești copii nu au șanse egale cu cei de la oraș, iar de cele mai multe ori, nicio șansă. E drept, unii, cum se spune, răzbat. Dar numărul celor care nu răzbat e cu mult mai mare! Cine poate garanta însă că din numărul celor care nu au nicio șansă nu fac parte și un savant deschizător de drumuri ori un poet de geniu?
Comuniștii au avut o idee bună, lansând programul „Satul moldovenesc”, numai că ei, și în cazul acestui program, l-au ideologizat, de fapt, îngropându-l. Noua putere se pare că încă nu a ajuns să realizeze dramatismul situației acestor copii de la țară. E nevoie, firește, de implicarea activă a statului, or, nu mai putem ascunde faptul că la țară avem copii foarte săraci, bolnavi de subnutriție, copii care la modul direct îndură foame în fiecare zi. Seceta din acest an va complica și mai mult viața acestora.
Înțeleg, Guvernul are mii de probleme, el trebuie să recroiască zilnic antereul lui Arvinte, dar el trebuie să caute soluții, să se pătrundă de dramatismul situației. Mai marii clipei, când își vor duce odraslele în mașini luxoase la primul sunet, trebuie să știe că nu departe de ei, în cealaltă Moldovă, la țară, primul sunet nu e pentru toți copiii, dintr-un motiv „simplu” – nu au cu ce se îmbrăca, iar sintagma „copilăria furată” nu e o metaforă, ci o crudă realitate, că acolo, în cealaltă Moldovă, copiii nu au fericire. Acolo, copilăria este o etapă pregătitoare pentru o viață de câine.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
