Fotbalul se joacă în țări prospere economic înainte de toate. Apoi în societăți consolidate identitar, unde fotbalul este o reflecție a mentalului colectiv, o expresie a solidarității de grup, ancorată în simboluri ca limba, drapelul și imnul. Sunt și excepții desigur. Nu știu în ce măsură un catalan din Barcelona gândește în acești termeni când joacă pentru naționala Spaniei, dar asta e altă treabă. De regulă fotbalul este o reflecție a identității, a felului de a fi a națiunilor. Latinii joacă cel mai bine fotbal, ei sunt zeii fotbalului mondial. Din cele opt țări care sunt campioane mondiale de-a lungul timpului – Brazilia, Germania, Italia, Uruguay, Argentina, Franța, Spania și Anglia – șase sunt latine. Pentru că latinii au pus toată firea lor creativă și imaginația, artistismul și temperamentul, la clădirea unui stil de joc spectaculos și captivant, fără de care imaginea actuală a fotbalului ar fi sterilă și rudimentară. Cu alte cuvinte, brazilienii joacă fotbal cum ar dansa samba, iar argentinienii cum ar simți tangoul.
Așa cum pentru restul latinilor, dar și pentru germani sau englezi, fotbalul reflectă felul lor de a fi, mentalul lor colectiv și specificul național. Noi ar trebui să jucăm fotbal cum dansăm horele și sârbele. Sau cum aprindem pământul dansând „moldoveneasca”. Așa cum de fapt o fac de felul lor românii, care joacă în general un fotbal tehnic și plăcut ochiului. Dar noi jucăm fotbal în stil de „kazaciok”, pentru că mentalul nostru colectiv este ancorat în alte realități decât cele latine, iar dincolo de această realitate, fotbalul, la fel ca alte aspecte socio-umane, are o profundă influență ruso-sovietică. Iar rușii, oricât s-ar chinui să imite fotbalul european, aducându-i pe Dick Advocaat sau pe Fabio Capello, nu-l vor putea juca niciodată. Nici ca latinii, nici ca germanii. Așa cum brazilienii nu vor juca niciodată hochei pe gheață.
Însă la multele probleme pe care le are fotbalul nostru, de imagine, de consolidare, de educație sau de performanță, una mi se pare deosebit de periculoasă și gravă. Este vorba de criminalizarea fotbalului. Este adevărat că trăim într-o societate criminalizată, în care liderii de partid și de țară sunt criminali, tinerii și maturii au o mentalitate structurată criminal, influențată de cei care-i conduc, dar și de serialele și tiparele de mentalitate rusești, care stimulează un limbaj și o cultură marginală a „bazarului” mafiot. Dar parcă am fi dorit măcar sportul și mai ales fotbalul să fi fost în afara acestor scheme banditești. Nu are de unde. În primul rând pentru că este și un specific regional, est-european, determinat de realitățile de tranziție post-comunistă. Fotbalul regional, ieșit din chingile centralismului comunist de organizare, a cunoscut o implicare masivă a oamenilor din politică şi din mediile de afaceri dubioase în destinele sale. Mulţi „noi îmbogăţiţi” s-au implicat în susţinerea fotbalului căutând beneficii personale sau pentru a-şi demonstra ataşamentul faţă de comunitatea locală. Din această cauză majoritatea din ei au recurs la toate mijloacele legale şi mai ales ilegale (inclusiv meciuri aranjate, mituire, trafic de influenţă etc.) pentru a menţine prestigiul echipei, a-şi proteja investiţiile şi pentru a păstra echipa în prima scenă a fotbalului. Mulţi oameni de afaceri din acest spațiu, care s-au implicat în fotbal sunt în acelaşi timp influenţi lideri politici cu importante resurse financiare.
Implicarea politicii în fotbal este un alt aspect care influenţează negativ evoluţia fotbalului est-european, dar în principiu criminalizarea politicului și politizarea criminalității sunt factori conecși în astfel de circumstanțe. Dat fiind că fotbalul este cel mai popular şi cel mai mediatizat sport în aceste ţări și în lume, prezenţa diferitor politicieni-gangsteri (sau gangsteri-politicieni) în lumea fotbalului este o sursă indirectă de a atrage simpatii politice și publice, dar şi voturi în campaniile electorale. Cel mai grav, că mulţi patroni de cluburi sau membri ai consiliilor de administraţie dăunează imaginii fotbalului şi aduc mari prejudicii morale acestui sport prin atitudini şi implicări neprofesioniste, antisociale şi antisportive, fapt care periclitează impunerea fotbalului ca un mijloc de educaţie a noii generaţii şi îi îndepărtează pe mulţi părinţi şi copii în alegerea lor ca potenţială ocupaţie.
Asta a făcut ca un club de mare tradiție fotbalistică – Steaua București (născută, e adevărat, și din anormalitatea regimului ceaușist) să ajungă pe mâna unui gangster ca Gigi Becali, care l-a condus un timp fiind la închisoare. Iar așa cluburi prestigioase ca Dinamo Kiev sau Șahtar Donețk să fie conduse de Gr. Surkis și R. Ahmetov, considerați a fi capii „Clanului Kiev” și „Clanului Donețk”. Există și un alt caz exorbitant, de sinistră notorietate, a clubului FC Obilic Belgrad din Serbia, condus din 1996 de liderul criminal și paramilitar Arkan, care a ajuns chiar și în Liga Campionilor, jucând în 1998/1999 împotriva lui Bayern Munchen. După ce a folosit „tigrii” săi în epurările etnice din Bosnia și Croația, Arkan a început să-i trimită pe la echipele adverse din campionat, speriind fotbaliștii și amenințând patronii, intimidând și corupând arbitri, până a fost eliminat el însuși fizic în ultimă instanță.
În al doilea rând, criminalizarea fotbalului moldovenesc este condiționată de existența unui regim criminal în stânga Nistrului, care infectează efectiv nu numai funcționalitatea statului moldovenesc, dar și fundamentele sale fotbalistice. Începând cu 1997, supremaţia cluburilor din Chișinău a fost contestată de clubul FC „Sheriff”, care a concentrat puternice resurse financiare, de sorginte criminale și cu susținerea directă a unui regim, care are interes în menținerea acestei supremații fotbalistice asupra Chișinăului. FC „Sheriff” Tiraspol a fost fondat în 1997 de compania „Sheriff”, care în 2002 a construit luxosul Complex Sportiv „Sheriff” în Tiraspol, una din cele mai bune arene din Europa de Est. Echipa domină fotbalul moldovenesc din anul 2001, câştigând majoritatea ediţiilor diviziei naţionale și Cupele Moldovei. În anul 2003, la comanda Moscovei, echipa a câştigat Cupa Comunităţii Statelor Independente, devenind unica echipă moldovenească care câştigă un titlu internaţional important. Echipa este iubită şi susţinută în toată regiunea transnistreană şi are relaţii „prietenoase” cu aproape toate echipele regiunii, care de obicei cedează acesteia în campionat, pentru a o avantaja în lupta cu echipele din dreapta Nistrului. Cu echipele moldoveneşti „Sheriff” are o rivalitate acerbă şi, de multe ori, la aceste meciuri fanii echipei afişează banere cu caracter politic sau insultător, iar acest fapt, deopotrivă cu umilirea sportivă propriu-zisă, creează o stare macabră și sinistră în fotbalul nostru.
O a treia mare problemă legată de fotbalul nostru, este faptul că de-a lungul timpului mai mulți oameni cu trecut sau prezent banditesc și criminal au încercat să se legitimeze public și politic prin patronarea unor anumite cluburi de fotbal. Cea mai notorie a fost istoria clubului Constructorul Chișinău, condus de Valeriu Rotari, alias Zelionâi, care a avut o prezență îndelungată și sporadic cu performanțe în fotbalul nostru (a câștigat și o cupă a Moldovei), dar care a dispărut odată cu eliminarea fizică a patronului în perioada guvernării comuniste. La ora actuală Milsami Orhei este patronată de Ilan Shor, un alt reprezentant al lumii de afaceri dubioase, despre ale cărui merite nici nu vreau să vorbesc. Tocmai performanța acestui club la nivel național și internațional a făcut posibil ca un om ca Ilan Shor să fie proiectat din celula de închisoare direct într-un fotoliu de primar. Miraculoasă și fantastică transformare, întrece chiar și magia balonului rotund în terenurile de fotbal. Am citit chiar și pe paginile TIMPULUI pe cineva care dădea bile albe lui Ilan Shor pentru lucrurile făcute la Orhei. E la fel cum ai lăuda regimul comunist sovietic pentru faptul că îți dă înghețată și „pirojoace” de 5 copeici, după ce te-a deportat și omorât de foame în anii 1940. Văd acum o altă echipă – Speranța Nisporeni – care galopează prin campionatul R. Moldova, bate tot la rând și toți se bucură ca niște copii. Când în realitate se știe că e o echipă patronată și controlată de oamenii lui Plahotniuc, care și aici și-a băgat coada. Cum câștigă probabil se știe, au mai umblat și alții înaintea lui pe la arbitri ori au cumpărat jucători adverși (cel mai bine portarul, cum a fost la ultimul meci cu Dacia, care scapă mingea printre mâini) pentru trucare. Mai aud că și farmazonul de Bălți, Renato Usatâi, vrea echipă de fotbal acolo. Și cu siguranță va avea, pentru că acești oameni știu ce înseamnă un club de fotbal pentru imagine și prestigiu.
Cât am scris cartea despre Simatoc și am filmat documentarul despre marele nostru fotbalist, am fost de trei ori la FC Barcelona. Am trăit senzații unice de la lucrurile pe care le-am întâlnit acolo. Orice cunoscător al istoriei FC Barcelona şi orice susţinător împătimit al acestei echipe ştie că „Barça” este mai mult decât un club. Ea este un oraş, o regiune, o familie. Dar, în acelaşi timp, este o organizaţie de talie mondială în lumea sportului, care are peste 160 de mii de membri şi milioane de fani în întreaga lume, o umbrelă de performanţă sub care se adăpostesc şi nasc rezultate şaisprezece probe sportive, deasupra cărora se află FC Barcelona, unul dintre cele mai bune cluburi de fotbal din lume, care joacă un fotbal unic prin atractivitate, frumuseţe şi înclinaţie spre victorie.
Clubul de fotbal a arătat întotdeauna că este o organizaţie cu poziţie socială şi culturală importantă în Catalonia, iar pasiunea pentru echipă a devenit un ritual pentru întreaga ţară, regiune, pentru milioane de oameni în jurul Spaniei şi în întreaga lume. Meciurile „Barçei” sunt o sărbătoare împărtăşită de mii de oameni, iar vizionarea jocului său pe „Camp Nou” cu prietenii, partenerii sau familia a devenit un ritual social care anticipează toată săptămâna, o reflecţie de credinţă a caracterului mediteranean. Unul din lucrurile care face FC Barcelona diferită faţă de marile cluburi ale Europei este faptul că echipa numără peste 160 de mii de membri, care prin vot universal aleg Consiliul director şi participă activ la destinele clubului. Este o tradiţie statuată în timp, iar natura diversă a membrilor şi simpatizanţilor, care transcend diferenţele sociale, educaţionale sau de clasă, sunt o manifestare a spiritului integrator din societatea catalană. Familia „Barçei” adună la un loc echipele de baschet, handbal, hochei pe role şi fotbal de sală ale căror trofee, împreună cu cele mai importante realizări ale clubului de fotbal, sunt expuse în Muzeul „FC Barcelona”, fondat în anul 1984 şi care este unul din cele mai vizitate muzee de sport din lume.
„Barça” este o familie şi prin faptul cum a reuşit să clădească în timp o tradiţie a echipei, care a generat o memorie colectivă de durată în jurul acesteia, în care se regăsesc toţi cei care în timp au pus umărul la edificarea măreţiei acestui club. Atunci când am vizitat Barcelona pentru a ne documenta asupra cărţii, ni s-a spus că jucătorii echipei sunt cunoscuţi de la copii de şase ani până la bătrânii care îşi mai amintesc de timpurile de glorie ale lui Kubala din anii 1950-1960.
N-am vrut să vă deprim, dragi cititori, Spania și Catalonia o are pe FC Barcelona, noi pe Shor, Plahotniuc și Usatâi. Ei joacă fotbal de super-clasă, noi fotbal de curte cu variante banditești. Bine că mai avem televizoare și putem vedea fotbal adevărat în alte părți, că până să vină și la noi fotbalul adevărat mai durează. Poate până la momentul când un alt Simatoc de-al nostru va ajunge să joace la FC Barcelona.
