Vorbesc despre Teatrul poetic „Alexei Mateevici”, piesa „Edith Piaf – femeia care a iubit” și actrița Irena Boclincă.
În sala mică și confortabilă, în care frigul parcă te făcea să simți și mai bine atmosfera de teatru, scena a prins viață, viața lui Edith Piaf. Rolul acesteia a fost jucat de Irena care și l-a dorit încă din facultate, și care are o asemănare incredibilă cu „mica Piaf”. Regizoarea Nelly Cozaru a dedicat acest spectacol „colegilor-actori care, la un moment al vieţii lor, s-au confruntat cu un destin vitreg, intrând în declin, şi tuturor potenţialilor spectatori – o lecţie de smerenie şi rezistenţă pe care ne-o dă Edith Piaf în aceste vremuri deloc simple, prin care trec oamenii de cultură, şi … o bună parte din societatea noastră”.
Deși sunt o mare admiratoare a muzicii cântăreței franceze, nu m-a interesat niciodată viața acesteia. Iar în timpul spectacolului am văzut-o pe mica Irena, transformându-se în mica Piaf, am văzut viața „femeii care a iubit”, perindându-se în fața mea, ca și cum aș fi trăit-o eu. Odată ce Edith stă aproape și povestește, ție și numai ție, despre primele ei fericiri și iubiri, ultimele dureri și pierderi, prima și ultima scenă, începi să iubești și mai mult muzica ei.
Pe lângă toate astea, momentul cel mai înălțător mi s-a părut felul în care Edith a salvat 120 de soldați francezi din ghearele germane. Ea a rugat să se fotografieze cu toți la un loc, pentru ca apoi să decupeze fiecare față din poză, să cumpere acte false și să le ofere libertatea mult așteptată. Totuși, acest spectacol nu este unul documentar, ci de ficţiune, inspirat de fapte reale, despre sensibilitatea şi geniul sufletului francez reprezentat de cea care rămâne o voce unică – Edith Piaf.
Mai mult, dacă până la această piesă am văzut-o pe Irena Boclincă în rolurile secundare, acum am redescoperit-o ca fiind una dintre cele mai puternice actrițe ale republicii.
Edith Piaf (n. 19 dec. 1915 – d. 10 oct. 1963) a fost o actriță, cântăreață franceză de mare succes, care și-a dedicat viața genului de muzică chanson. În cultura franceză și europeană a secolului XX, șansonetista franceză ocupă un loc unic, exprimând prin vocea și interpretările sale deosebite, angoasa și frământările unei întregi generații de francezi și vest-europeni, martori interbelici ai ascensiunii nazismului, respectiv participanți ulteriori ai reconstrucției postbelice a democrațiilor europene.
Printre piesele cele mai vestite se află „Non, je ne regrette rien”, „Padam, padam”, „La vie en rose”, „L’hymne a l’amour” și altele.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
