Şi totuşi, deşi Sistemul din România nu face decât te miri ce şi mai nimic pentru supravieţuirea lui, cinemaul douămiist rămâne viu. Torţa trece la Adrian Sitaru, cu excelentele „Pescuit sportiv” şi „Colivia”. Apoi la Radu Jude cu „Toată lumea din familia noastră”, un kammerspiel impecabil condus spre momente actoriceşti de clasă. Tudor Giurgiu face o comedie populară netrivială, cu accente sociale memorabile, „Despre oameni şi melci”. Iar acum, Călin Peter Netzer cucereşte Berlinul cu „Poziţia copilului”, o dramă psihosocială având ca punct culminant unul dintre cele mai puternice finaluri din istoria filmului românesc.
Tânărul ucigaş şi mama lui se întâlnesc într-un cartier sărac cu părinţii copilului spulberat de un Audi pe şosea. Încă de când am citit secvenţa acum câţiva ani în scenariul lui Răzvan Rădulescu şi Călin Netzer, am simţit dificultatea infernală a rezolvării ei de către actori. O singură nuanţă greşită, o lacrimă sau o grimasă în plus, o mişcare a mâinii prea lentă sau repezită şi totul alunecă, se falsifică, pică în forţaj sau în melodramă. Luminiţa Gheorghiu, Bogdan Dumitrache şi Adrian Titieni, sub bagheta lui Netzer, merg pe sârmă, reuşind să creeze un sentiment pe care l-am mai trăit doar în finalul „Hoţilor de biciclete” al lui De Sica – oameni obişnuiţi, aruncaţi de viaţă unii împotriva altora, în loc să se încaiere, înţeleg că niciunul dintre ei nu e călău, nici victimă, nu e câştigător, nici fericit şi că nu se pot ajuta decât unii pe ceilalţi, de sus nu vine nimeni să-i salveze.
Nu merg acum mai departe cu comentariul filmului, voi reveni când se apropie premiera în România, deoarece vreau să contribui şi eu cu ce pot la aducerea spectatorilor români în săli.
Cred că ei sunt, până la urmă, singura speranţă. Autorităţilor, politicieni, guvernanţi, administratori, puţin le pasă de soarta filmului românesc, dintr-un motiv foarte simplu: covârşitoarea lor majoritate sunt un soi de tejghetari lipsiţi de orice sensibilitate, aculturali, analfabeţi artistic, nişte găunoi care nu cred decât în putere, bani şi cinism. Doar când apare vreun premiu internaţional mai sar câte unii cu felicitările, poate se lipeşte ceva capital electoral de ei.
L-aţi uitat deja pe ambasadorul României la Londra? Omul cu suplaiul şi carnea mistică? Eu nu. Sunt zeci, sute ca el, „politicieni”, „parlamentari”, „diplomaţi”, nişte impostori care fac de râs ţara pe afară plătiţi gros de la buget. Pentru ei se găsesc fonduri, în vreme ce regizorii care au pus România pe planiglob au ca principală ocupaţie, înainte de regie, cerşitul, milogeala, mersul din poartă-n poartă pe la firme mari, agenţii de publicitate, magnaţi, fundaţii ca să strângă bani de-un film. Sălile pline la filmele româneşti bune ar fi o manifestaţie de protest, poate eficientă, la adresa găunoilor de partid şi de stat.
Cristian Tudor Popescu,
preluat de pe www.gândul.info
