Am ajuns acolo prin intermediul programului Work and Travel, fiind încă student. Am lucrat ceva timp în calitate de chelner la un restaurant din centrul oraşului Atlanta. Ziua Crăciunului, pe 25 decembrie, a fost una lucrătoare pentru mine. M-am bucurat, pentru că astfel am avut posibilitatea să observ, din „prima sursă”, cum sărbătoresc americanii şi ce preferă să mănânce în această zi. Inclusiv am profitat de o seară cu mulţi clienţi – mai mult bacşiş la sfârşitul zilei nu încurca deloc unui student moldovean.
Ziua a început cu o surpriză plăcută, de unde am dedus că americanilor le place această sărbătoare şi pentru faptul că îşi fac unul altuia cadouri. Şefa restaurantului, pe care nu o priveam cu ochi buni, chiar dacă zâmbea foarte des, a pregătit pentru fiecare angajat câte un dar simbolic – un suvenir şi un card (gift card) în valoare de 100 dolari. În condiţiile recesiunii economice, nu a fost deloc puţin.
Nu ştiu dacă pot să generalizez, dar cred că nu greşesc dacă afirm că americanilor le place să mănânce mult. O sărbătoare e un motiv în plus de a ieşi cu toată familia în oraş şi de a cheltui banii după bunul lor plac. Totuşi, nu există o mare diferenţă între ei şi noi. Împodobesc acelaşi brad, preferă bucate alese (americanii, în special – curcanul) şi sărbătoresc până târziu, mai ales tinerii. Noi, „comunitatea” moldovenilor, i-am felicitat pe americani, iar mulţi dintre ei nu înţelegeau de ce noi sărbătorim Crăciunul pe stil vechi.
După o zi în care le-am satisfăcut americanilor preferinţele gastronomice, au urmat adevăratele pregătiri ale moldovenilor pentru sfârşitul anului.
Norocul sau nenorocul de a face cumpărăturile a căzut pe umerii mei. Până la urmă, n-am regretat că a trebuit să schimb două trenuri ca să ajung la Wall Mart (denumirea unui supermarket), pentru că m-am pomenit într-o situaţie care, pe de o parte, mi-a stârnit zâmbetul, iar pe de altă parte – m-a făcut să înţeleg că acolo legea e lege. Cel puţin, la capitolul care nu ţine de politic.
După câteva raiduri printre rândurile magazinului, am ajuns la casă, unde am scos marfa din cărucior, inclusiv o şampanie. Când pregăteam banii ca să achit alimentele, vânzătoarea îmi cere paşaportul, ca să verifice dacă am 21 de ani (vârsta care îţi permite în America să cumperi alcool). Mi-am dat seama că nu-l am la mine. Mi-am cerut scuze şi am început să caut diverse argumente şi motive, numai să mă creadă pe cuvânt că nu sunt minor. Nicio şansă. Nici managerul magazinului, care s-a apropiat la insistenţele mele, nu a dorit să-mi satisfacă dorinţa de a procura o nevinovată şampanie, care urma să fie consumată, ca simbol, la cumpăna dintre ani. Nu a fost bun nici argumentul că „o singură şampanie nu e alcool”.
Până la urmă, sfârşitul anului a fost unul pe măsură: cu şampanie şi fără curcani.
