1. Când rămâneam calmă – copiii mă ascultau.
La început, desigur erau nedumeriți. Eu deasemenea. Se uitau în jur în căutarea unei camere ascunse, crezând că fac glume cu ei. O, minune – au început să înțeleagă ce-mi doresc de la ei fără țipăt!
2. Vorbeam mult cu mine însumi.
Făceam treburile casnice şi mormăiam în sine tot ce mă gândeam, de exemplu, că în această casă nimeni nu va învăța vreodată să se încalţe singur, sau ce se va întâmpla în caz de inundații, cutremur, etc. vom muri cu toții, pentru că cineva nu-şi poate băga rapid picioarele în pantofi.
3. Nimeni nu făcea capricii când îi rugam să strângă jucăriile.
Probabil acest lucru se întâmpla pentru că venele nu mai pulsau amenințător pe frunte, prevestind un cataclism universal.
4. A avut loc o conversie a strigătelor mele în dansuri sălbatice și sunete ciudate.
Când simțeam că gata, izbucnesc, săream prin casă ca o nebună, iar copiii nedumeriți ascultau sunetele ciudate pe care le făceam.
5. Îmi iertau nereușitele
„Nu-i nimic mami, totul e în regulă. Data viitoare doar spune cu voce normală!” – spuneau ei. Nimeni nu are capacitatea de a ierta, cum o au copiii mici.
6. Respiram des şi profund.
M-am antrenat atât de mult cu respirația profundă, că probabil pot participa cu ușurință la olimpiada de înot.
7. M-am pus în locul lor.
Când simțeam că iată-iată voi țipa, mă puneam în genunchi, îi priveam în ochi şi le explicam ce doresc de la ei. Ei îmi spuneau că am ochii căprui, iar pe nas pistrui.
8. Număram mult.
Număram până la 10. Număram până la 20. Deseori copiii numărau împreună cu mine, dansând. Număram cât aveam puteri, sau până când se întâmpla ceva şi eram distrași cu toții.
9. Ieșeam din cameră.
Uneori aveam necesitatea să mă ascund într-un loc întunecat şi să-mi aduc gândurile în ordine.
10. Am devenit mult mai apropiată de copii.
Da, exact aşa. Nimănui nu-i place să stea lângă un dragon ce scuipă foc.
„A nu striga la copii – este o muncă internă constantă, în care fac progrese. În fiecare zi încerc să nu uit că modul de comunicare este perceput și asimilat de către copii ca „normal“. Țipătul nu e mai productiv decât tăcerea, în familia mea. Învățăm mai degrabă să răspundem, decât să reacționăm. Încălțămintea oricum o încalță foarte lent”.
