Ia piuneza și o aruncă cât de departe poate, însoțindu-i zborul cu urarea: „Fir-ai tu al naibii să fii!”. La câteva minute distanță, apare un moldovean – unul dintre cei șase milioane din dreapta Prutului, care nu are dubii asupra faptului că e român – și își depune șezutul fix în a doua piuneză. „Vai di mini!”, țipă acesta simțind împunsătura. Sare în picioare, analizează obiectul, după care îl pune în buzunarul de la cămașă, decretând: „Poate a sî șie bunî la șeva!”.
În fine, un ardelean ajunge și el prin zonă, se așază pe ultima piuneză. Se strâmbă, nu spune nimic, dar după câteva minute în care nu a scos niciun sunet, se ridică și cercetează motivul durerii. Cugetă el ce cugetă, după care înfige piuneza în aceeași fesă și se așază la loc pe bancă, șoptind: „Apăi, dacă-i musai (obligatoriu – n.red.), îi musai”.
Cum ar reacționa moldoveanul est-prutean, vă las să vă imaginați singuri. Personal, cred că, deși avertizat de numeroasele înțepături, el s-ar trânti, deliberat, în piuneze simultan, ar accepta durerea șezând, dar înjurând și dând vina pe FSB. Chiar știind că, dacă nu face ceva pentru a elimina durerea din buci, asta nu îi folosește la nimic.
