HBO România a difuzat un documentar despre cel mai mare cimitir din Europa. Ştiţi care este, nu-i aşa? Cimitirul „Sfântul Lazăr” din Chişinău, cunoscut şi sub numele de Cimitirul „Doina”. Uimitor şi în acelaşi timp şocant cum pot să fie moldovenii care muncesc acolo. Adică acei moldoveni angajaţi cu acte în regulă, care vin în fiecare zi să îngroape/dezgroape morţi. Nu vreau şi nici nu pot să comentez nivelul intelectual al acelor amărâţi, nici felul în care vorbeau, nici cum gândeau. De altfel, ei nu se consideră deloc amărâţi. Sunt absolut resemnaţi şi nu consideră derizoriu faptul că au cea mai ingrată muncă din lume. Un exemplu mai mult decât grăitor: un tip, să fi avut vreo 25 de ani, spunea în documentar despre sine că a moştenit meseria de gropar de la tat-su. Sic! Că aşa este normal: „fiul să fie ca tata”.
Nu am putut să nu fac o paralelă cu cimitirul iluziilor, mormântul viselor, sicriu al speranţelor – Republica Moldova. Şi ştiţi ce este foarte trist? Că tânărul de 25 de ani, moştenitorul unei meserii cu care nu ai dreptul să te mândreşti, are corespondenţi în tare mulţi cetăţeni din această ţărişoară. Căci mereu m-a surprins la dragii mei de moldoveni resemnarea, autosatisfacţia. Deşi nu este nicidecum cazul. Am ce mânca, am ce pune pe mine, am unde dormi, am unde munci? Super, sunt mulţumit. Cam aşa gândesc majoritatea moldovenilor. Nu contează că mâncarea nu este decât un parizer puturos, casa o dărăpănătură sau o garsonieră închiriată, iar munca… gropar la Cimitirul „Doina”. Ei bine, nu putem da vina tot timpul pe spiritul nostru mioritic. Răul nostru are altă rădăcină: lenea intelectuală. Ne complăcem într-o situaţie mizeră pentru că atâta ne poate tărtăcuţa. Suntem proşti? Sunt proşti moldovenii? Nu. Pur şi simplu avem o dificultate mare, o reţinere în a ne pune neuronii la treabă.
Dor de Repin
Scriu târziu despre concertul lui Repin la Bucureşti. Când poate toate ecourile Festivalului „Enescu” se vor fi stins demult printre melomani. Mereu mi s-a părut că „meloman” sună pretenţios. Ca sunetul unei copite pe o stradă cu pavele. La fel cum pline de pretenţii au fost remarcile câtorva prieteni care susţin că Repin n-a fost la „înălţime”. Că n-a sărit, ca Bubka, propria ştachetă. Că n-a pregătit concertul. Că ar fi putut mai mult. Ajung să mă întreb ce contează în muzică. Sau chiar la Repin. Virtuozitatea? Tonul? Precizia elveţiană a şaisprezecimilor? Nuanţele? Sau toate astea la un loc?
Cel mai mare violonist al lumii nu s-a ridicat la pretenţiile câtorva ascultători exigenţi care n-au făcut un arpegiu simplu pe o vioară în viaţa lor. Dar când mi-au ţâşnit lacrimile din ochi şi un nod în gât s-a instalat pentru vreo zece minute, ce a fost? Când mi-am revăzut copilăria, lângă tatăl meu şi am simţit că tânjesc după ceva necunoscut, ceva ce nu pot defini, cum aş putea să denumesc asta? Când stăteam în scaun şi plângeam cu zâmbetul pe buze în faţa unui siberian care fixa o sală întreagă cu demnitate şi mirare, asta cum se numeşte?
Până la urmă nu este rostul muzicii acela de a-ţi provoca introspecţie? Nu trebuie ea să te ajute să cazi în tine ca să găseşti sau să regăseşti? Dacă muzica nu creează stări e degeaba. Şi nu orice stări. Ci stări profunde, abisale, ca impactul unei şedinţe de hipnoză din care, deşi nu ştii nimic din ce ai făcut, ceva ţi s-a revelat.
Pentru mine concertul lui Repin a fost mai mult decât reuşit. M-a frapat modul în care atingea corzile mai groase ale viorii astfel încât se năştea un sunet plin, viril, ca de violoncel, într-o sală fără acustică. N-am mai auzit sunet ca al lui Repin. Joshua Bell e mai construit, unda sunetului se formează în valuri simetrice, fără surprize. Unda lui Repin e imprevizibilă ca ruşii. Are mojicie, fatalism şi candoarea unui beţiv care iubeşte în zorii zilei. Şi dor.
Şi mai are ceva Repin. O gravitate plină de linişte în privire. În scurtele pauze ale instrumentului, când orchestra se dezlănţuie eliberată de strânsoarea viorii, Repin stă drept şi priveşte sala pătrunzător, grav şi senin. Şi parcă ceva din fiinţa lui adaugă: stai liniştit, asişti la un mare concert, nu ţi se pare.
Nu mi s-a părut. A fost un mare concert. Poate nu cel mai bun al lui Repin. Dar oare nu e femeia pe care o iubeşti cea mai frumoasă?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
