Dan Dungaciu, despre unionism şi (geo)politică: un cocktail Molotov la frontiera României
Evoluţiile de acolo nu sunt astăzi un subiect pe agenda publică sau politică de la Bucureşti, în ciuda unor gesturi ritualice şi care se petrec indiferent de culoarea sau opţiunile guvernării (vizite oficiale de 27 august – Ziua Independenţei R. Moldova – şi oferire de bani din bugetul României). Tăcerea este însă riscantă. Starea de spirit din stânga Prutului, cuplată cu evoluţii regionale tot mai tensionate, generate şi dinspre Est, dar şi dinspre Vest, riscă să pună în faţa Bucureştiului o agendă explozivă, fără precedent. Un veritabil cocktail Molotov, ale căror componente principale sunt: alegerile prezidenţiale directe, riscul transnistrizării republicii şi resurecţia unionismului.
Alegeri prezidenţiale în stânga
Prutului Reluarea la 30 octombrie 2016 a alegerilor prezidenţiale directe în Republica Moldova (transformate în parlamentare după 2000), este un eveniment în sine. Alegerea directă a preşedintelui – iar cei din dreapta Prutului o ştiu foarte bine – personalizează temele, disputele, mizele, le radicalizează, anulează griurile şi pune alegătorul în faţa unei opţiuni fără rest: ori/ori. La Chişinău, spaţiul în care politica nu este politică, ci geopolitică, lucrurile vor fi şi mai dramatice. Alegerea va ajunge să fie, ca de fiecare dată, între Est şi Vest, pentru unii personalizate de data aceasta mult mai pregnant: între Rusia şi România.
Sigur, se va spune că miza reală de la Chişinău nu este geopolitică şi nici nu trebuie să fie aşa – mizele reale sunt lupta împotriva corupţiei şi dezvoltarea Republicii Moldova. Afirmaţiile au o doză de adevăr – simplul fapt că nu e declanşată o anchetă penală in rem pentru furtul miliardului, care să anuleze arbitrariul politic al selectării/ignorării vinovaţilor, spune tot. Dar afirmaţiile nu sunt adevărate până la capăt – a induce ideea că poţi să faci o luptă reală împotriva corupţiei şi, implicit, dezvoltare, ignorând planul geopolitic Est/Vest e o enormă naivitate, dacă nu o teribilă greşeală. Recunoscută, de altfel, de unul dintre liderii potenţiali prezidenţiabili de la Chişinău, Andrei Năstase, care, cu o sinceritate dezarmantă şi care anulează, practic, sloganul tacit al Platformei DA („moldoveniste“) pe care o conduce – „prin noi înşine!” – solicită ca ancheta împotriva corupţiei să fie deschisă de… DNA-ul românesc! Quod erat demonstrandum.
Indiferent cât se vor strădui aşadar candidatul puterii (candidatul PD) şi principalii contracandidaţi ai opoziţiei, Maia Sandu (pentru care, în conformitate cu programul politic al partidului său, PAS, România pentru Republica Moldova este egala… Ucrainei!) sau Andrei Năstase să acrediteze ideea că nu geopolitica, ci politica internă trebuie să domine agenda dezbaterilor prezidenţiale, dificultăţile vor fi greu de surmontat. Şi nu doar pentru că în turul doi va ajunge un candidat eminamente geopolitic – socialistul Igor Dodon, cel coborât din poza cu Vladimir Putin să candideze la prezidenţiale -, ci şi pentru că alte două evoluţii interne şi externe le vor bloca demersurile: potenţiala transnistrizare a republicii şi resurecţia unionismului.
Joaca cu plăcuţele de înmatriculare naşte monştri
Recenta postare pe Facebook (12 august 2016) a ambasadorului UE la Chişinău, Pirkka Tapiola, ingenuă şi delicată ca un crin finlandez, sugerează Chişinăului să accepte plăcuţele de înmatriculare transnistrene. Mai concret, aluzia imaginii postate de ambasador era că un model valabil pentru forma plăcuţelor de înmatriculare transnistrene ar fi… insula Åland din Finlanda, unde infima bucată de pământ finlandez vorbitor de suedeză se bucură de ceea ce ar trebui să se bucure şi transnistrenii, inclusiv plăcuţe de înmatriculare personalizate. Joaca de-a comparaţiile care vizează Republica Moldova şi alte state din UE este riscantă – şi e surprinzător că reprezentantul Bruxellesului în Republica Moldova a deschis cutia Pandorei a comparaţiilor cu situaţii similare din UE, dar nu asta e miza în acest moment.Problema este că exemplul selectat de ambasadorul Pirkka Tapiola în postarea menţionată indică o sugestie (geo)politică periculoasă.
Suntem în momentul în care la Chişinău se exercită o presiune consistentă pentru a accepta în cadrul negocierilor „5+2“ în raport cu Transnistria măsuri considerate benigne – „paşii mici“ – de tipul: plăcuţe de înmatriculare transnistrene, recunoaşterea diplomelor emise de Universitatea „de Stat” din Tiraspol, prefix separat al regiunii etc.
Cum se ascunde diavolul în aceste detalii? Într-un singur fel. Implementarea treptată a statutului politic al regiuni prin măsuri care, aparent, nu intră la acest capitol: aşa-zişii „paşi mici“ nu sunt în realitate altceva decât cărămizi solide la fundamentarea statutului politic al regiunii în perspectiva soluţionării complete. Căci, dacă acum Chişinăul va accepta „paşii mici“, ce va mai avea de acceptat când se va ajunge la discutarea concretă a statutului politic? O regiune care are deja prefix propriu, numere de înmatriculare proprii, emite diplome etc., etc. are deja, prin aceste competenţe, un statut politic. Ceea ce va rezulta va fi o autonomie extinsă care va avea capacitatea să controleze, prin blocaj, politica externă şi de securitate a Republicii Moldova. Mai mult, prin vărsarea a circa 10% de voturi proruse în câmpul electoral al republicii reintegrate, vectorul occidental se va surpa definitiv.
Cine câştigă? De departe, Rusia, una dintre promotoarele reluării dialogului în formatul „5+2“. Moscova obţine prin transnistrizare/federalizare intrarea Chişinăului în captivitatea Rusiei şi, în a doua instanţă, obţine un precedent excelent în negocierile pe care Moscova le face, concomitent, pentru obţinerea unui statut politic pentru Donbasul separatist din Ucraina. Ambele, şi Donbasul şi Transnistria, se vor numi, probabil, „autonomii extinse“, dar în realitate vor fi formule federale în care întregul este controlat (geo)politic de parte. Acesta este planul Rusiei.
Nu e vorba însă doar de Rusia. Germania, în calitate de preşedinte în exerciţiu al OSCE, a vizitat la nivel de ministru de Externe Chişinăul şi Tiraspolul şi face şi ea presiuni în acest sens. S-a spus că interesul german faţă de chestiunea transnistreană ţine de preşedinţia OSCE şi unii stau cu ochii la ceas hotărâţi să reziste până îi trece sorocul Germaniei la conducerea OSCE. Nu e tocmai aşa. Pe vremea când cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele rus Dimitri Medvedev semnau la Castelul de la Meseberg celebrul Memorandum (4-5 iunie 2010), Berlinul nu deţinea preşedinţia OSCE. Dar avea aceeaşi linie de mesaj şi atitudine faţă de Rusia, respectiv utilizarea Transnistriei ca test pentru Moscova şi obiectiv de conexiune strategică între UE şi Rusia (Memorandumul de la Meseberg conţinea şi „soluţionarea“ chestiunii transnistrene şi parteneriatul UE-Rusia pe securitate).
Trebuie să înţelegem că ceva radical s-a schimbat în regiune. Dacă în 2003, pe vremea respingerii Memorandumului Kozak la Chişinău, bătălia era între Est şi Vest, astăzi taberele nu mai sunt deloc atât de limpezi. Occidentul este fie dezabuzat, neinteresat de subiect sub povara provocărilor interne, fie dornic de compromisuri şi grăbit de a fixa odată o cortină pe Prut, fie şi una de catifea. Din această incertitudine strategică vine principala ameninţare pentru proiectul occidental al R. Moldova.
Unde este „lebăda neagră“ din acest scenariu? Partea rusă şi partea germană mizează probabil pe faptul că nevoia de credibilizare a liderilor politici de la Chişinău este suficient de mare pentru ca aceştia să cedeze, în schimbul validării patriotismului „moldovenesc“ şi al onorabilizării lor, la Est şi la Vest, pe acest dosar, acceptând nu doar „paşii mici“ dar şi schimbarea legislaţiei actuale privitoare la regiunea transnistreană (legea din 2005). Calcul este greşit. Chestiunea transnistreană este ignorată de populaţie şi poate fi manipulată de elite cu o singură condiţie: ca Transnistria să nu ia în posesie, formal, restul republicii. Dar dacă populaţia va simţi că i se pregăteşte transnistrizarea, se va deschide un canal de acţiune publică şi de protest care va redesena harta politică a republicii. Atunci ecuaţia (geo)politică a Chişinăului va avea doar variabile: 1. reintegrarea Transnistriei şi, ca o consecinţă, integrarea Republicii Moldova în Federaţia Rusă/Uniunea Vamală/Uniune Eurasiatică; şi 2. reunificarea cu România şi, ca o consecinţă, integrarea Republicii Moldova în UE. Tertium non datur.
Acestea vor fi alternativele care vor fi puse în faţa populaţiei dacă se apasă prea mult pedala transnistrizării. Si dacă mai apar sugestii subtile, precum o lovitură de ciomag, de genul celei sugerate de ambasadorul UE Pirkka Tapiola în postarea sa, o asemenea dezbatere publică am putea să auzim mai devreme decât credem sau sperăm, din moment ce securitatea şi politica externă sunt atribute prin excelenţă ale unui şef de stat ales în mod direct. Alegerile prezidenţiale din 20 octombrie sunt un spaţiu perfect pentru asemenea controverse… Căci atât federalizarea, cât şi reunificarea vor fi teme de campanie.
Citeste mai mult aici.
