Politică

Dan Dungaciu: Don’t look up! Nu va fi nicio invazie în Ucraina

O pace care se negociează acum şi care va redesena regiunea şi contextul strategic pentru cel puţin o generaţie.

„Războiul este doar o continuare a politicii cu alte mijloace”, zicea Clausewitz. De data asta, parafrazând, diplomaţia este aşa ceva: o continuare a războiului, chiar o înlocuire a lui, cu alte mijloace.

La fel de eficace.

UN FINAL DE CICLU. RĂZBOIUL CA STRATEGIE DE NEGOCIERE
Tratatele şi înţelegerile funcţionează atâta vreme cât condiţiile care le-au produs rămân în vigoare. Când ecuaţia strategică se schimbă, trebuie schimbate şi înţelegerile – o nouă realitate de putere solicită alte aranjamente de securitate.

Astăzi suntem într-o asemenea situaţie (analiza aici). După implozia URSS, unul dintre cei doi stâlpi de securitate ai Războiului Rece, rămâne în picioare, victorioasă, doar America. Frontierea euro-atlantică, condusă de Washington, a demarat în trombă spre Est, începând cu reunificarea germană (3 octombrie 1990), şi s-a instalat pe teren, cu acceptul masiv al populaţiilor, prin cele două instituţii fundamentale, NATO şi UE. Vreme de 30 de ani, perioada hegemoniei americane, harta strategică s-a redesanat în funcţie de aceste noi realităţi, în faţa unei Rusii slabe, incapabile să reacţioneze. Indiferent de cine a fost lider acolo. Dintre cele cinci valuri de extindere a NATO, patru s-au petrecut sub ochii lui Vladimir Putin. Nimeni nu a luat în serios protestele Rusiei, aşa cum nimeni nu a dat multe parale pe proiectul Moscovei lansat în 2007-2008, încă pe site-ul Ministerului de Externe al Federaţiei Ruse, despre o „nouă ordine de securitate europeană”.

Atunci, Moscova nu conta (analiza aici şi aici). Acum, în 2022, când vine vorba despre Ucraina sau Belarus, contează. O generaţie i-a trebuit Rusiei să se ridice în picioare şi să oblige lumea să o ia în serios. Pe cale de consecinţă, extinderea frontierei euro-atlantice spre Est s-a oprit, România rămâne Estul Vestului, iar statutul strategic al teritoriului dintre UE/NATO şi Federaţia Rusă trebuie clarificat printr-o negociere cu Moscova.

Cum se face asta? Cum se regăseşte un nou echilibru strategic, când realităţile de pe teren sunt radical schimbate faţă de cele anterioare? Teoretic, prin două căi: război sau prin negocieri. Războiul ar însemna astăzi, pentru toate părţile implicate direct sau indirect – Ucraina, Rusia sau America – o înfrângere, de un fel sau altul. (Inclusiv pentru Rusia, care, chiar dacă va câştiga bătălii în Ucraina, războiul nu îl va putea câştiga niciodată!). Şi asta ştiu toţi cei implicaţi.

NEGOCIERI CU SPECTRUL INVAZIEI, PE TREI VOCI
Opţiunea este, fireşte, pentru negocieri. Iar în perspectiva negocierilor, spectrul războiului este cea mai bună strategie pentru toţi actorii implicaţi, cel puţin într-o primă instanţă.

Pentru Ucraina, pentru că o potenţială invazie aşează Kievul în centrul interesului strategic – o ţară riscă să fie cotropită de Vladimir Putin, de aceea interesul faţă de destinul ei trebuie amplificat. Dacă în 2014 nu prea i-a păsat nimănui despre ceva care s-a petrecut (Administraţia Obama a refuzat chiar să vândă arme letale Kievului după anexarea ilegală a Crimeei şi controlul Donbas-ului), astăzi toată lumea trebuie să fie preocupată de ceva care… s-ar putea petrece. Prin urmare, e firesc ca Ucraina să joace abundent cartea invaziei, cel puţin până la un punct.

Pentru Rusia, pentru că ameninţarea militară este singura strategie de negociere veritabilă pe care o are la dispoziţie, iar credibilitatea ei, din acest punct de vedere, a devenit în ultimii ani un fapt. În ultimii ani, Moscova e credibilă în ameninţările ei, ştie asta, pune presiune şi tensiune pe Occident – şi îi iese.

Pentru America, din două motive. În primul rând, pentru că doar spectrul unui război teribil poate aduce dividende, inclusiv politice, actualei administraţii. Evitarea unei invazii şi „îmblânzirea scorpiei” (adică Rusia), va dezvălui o administraţie abilă şi un preşedinte puternic. În al doilea rând, doar spectrul unei invazii evitată în ultimul moment va putea „scuza” eventualele concesii pe care, inevitabil, actuala administraţie de la Washinghton le va face Rusiei în negociere. (O negociere care va seta ordinea regională, va ţine Rusia aproape, va „elibera” SUA de regiune şi va permite pivotarea spre problema cu adevărat importantă – anume China).

NEGOCIERE, RĂZBOI ŞI SUPRAREALISM. NU TRAGEŢI ÎN AMERICA
Sub spectrul „invaziei”, negocierile au început. Mari, grele, cu dosare surprinzătoare pe masă. Uneori, razant, aflăm că miniştrii de externe Blinken şi Lavrov au discutat în timpul întâlnirii lor menite să oprească iminenta invazie despre… Iran (!). Interesantă acoladă, care ne sugerează, tacit, greutatea dosarelor care sunt pe masă şi amploarea reală a negocierilor americano-ruse.

Americanii nu sunt nici naivi nici lipsiţi de experienţă. Dacă erau aşa, nu ar fi condus lumea atâta amar de vreme. Prin urmare, cei care îi acuză astăzi că nu reuşesc să fie coerenţi, că nu pot să solidarizeze NATO, că nu ştiu să negocieze cu Rusia şi au o comunicare proastă – nu ştiu ce vorbesc. De fapt, niciodată americanii nu au plecat de la ipoteza reală a unei invazii ruse, cu toate precauţiile de rigoare, căci cunosc bine şi Rusia şi regiunea. Tot ce se petrece acum este aparenţa invaziei, exacerbarea – uneori ridicolă, e drept – a acesteia, şi pregătirea pentru „ieşirea” din criză.

În realitate, Administraţia Biden răspunde unei necesităţi obiective – clarificarea statutului acestui spaţiu prin negociere cu Rusia -, la care ar fi răspuns orice administraţie, indiferent de profilul sau culoarea politică a preşedintelui. Ar fi făcut-o, poate altfel, la nivel stilistic, şi Donald Trump. Acum o face însă Joe Biden, care pregăteşte, temeinic, următoarea mare victorie de politică externă a administraţiei sale, menită să steargă cu buretele eşecurile anterioare (în primul rând retragerea din Afganistan). La final, administraţia americană se va urca pe un cal alb şi va declara, triumfător, că a oprit o iminentă invazie rusească în Ucraina, retezând prin ameninţări ferme şi negocieri dibace elanul imperialist al fostului ofiţer KGB. Doar frica de retorsiunea americană a paralizat în cazărmi soldaţii ruşi. În plus, a evitat o confruntare sângeroasă care ar fi putut implica – iar! – America într-un război de durată, ca în Orientul Mijlociu sau Afganistan, secătuindu-i resursele umane şi materiale. Şi va fi o victorie diplomatică, mai ales în perspectiva „alegerilor de la jumătate de mandat” (mid term electios) din anul acesta şi, de ce nu, în perspectiva prezidenţialelor.

Unii republicani au căzut deja în plasa aceasta. În loc să îl acuze pe preşedintele democrat, eventual, că e inabil în negocieri cu Kremlinul, că nu a închis Nord Stream II, că face cedări nepermise Rusiei, genul de concesii pentru care un Donald Trump, de pildă, ar fi fost „ars pe rug” – republicanii îl acuză pe Joe Biden că e un lider slab şi neconvingător, incapabil să oprească invazia rusă. Ruşii nu se tem de el, prin urmare America nu poate opri intrarea lui Vladimir Putin în Ucraina.

Evident, o capcană. Căci, America lui Joe Biden, tocmai asta va face: va opri „invazia” rusească în Ucraina şi va clama acest lucru ca pe o mare realizare de politică externă…

Dar asta e problema Americii. Să ne întoarcem la oile noastre.

CE VA FI ÎN REGIUNE. UNDE TREBUIE SĂ NE UITĂM?
Dacă ipoteza de la care plecăm este corectă, respectiv că tot torentul de ameninţări cu invazia este mai degrabă un instrument de negociere, viitorul strategic al regiunii trebuie căutat în altă parte.

Ce a cerut Rusia Americii? În esenţă, trei lucruri. Primul, garanţii pentru oprirea extinderii NATO, mai ales în Ucraina. Al doilea, garanţii pentru a bloca intrarea NATO în Ucraina, dacă invers nu se poate, respectiv blocarea transformării Ucrainei într-o Cubă a Americii (analiza aici). Al treilea, retragerea infrastructurii NATO la situaţia dinainte de 1997 (adică nu excluderea României sau Bulgariei din Alianţă, ci retragerea infrastructurii NATO de pe teritoriul acestora – vizat aici, tehnic vorbind, este inclusiv Scutul de la Deveselu).

Teoretic, există câteva opţiuni de a rezolva aceste chestiuni:

Un moratoriu asupra extinderii NATO spre Est. Este ceea ce avem acum, în realitate, în cazul UE, cu politica numită a „Parteneriatului Estic” (unde aderarea la UE nu este o opţiune). E greu de obţinut, căci Alianţa ar putea cu greu să justifice o asemenea cedare. Inclusiv „anularea” în iunie la Madrid (prin noul concept strategic sau prin Declaraţia finală a summitului) a Declaraţiei de la Bucureşti din 2008 va fi dificil de obţinut, diplomatic vorbind. E o soluţie greu de „vândut” diplomatic vorbind, care ar ştirbi masiv prestigiul alianţei.
Renegocierea tratatelor. Negocierea sau renegocierea tratatelor care vizează rachetele cu rază medie de acţiune sau a prezenţei trupelor convenţionale în Europa, pentru a nu permite ca Ucraina să devină Cuba Americii. O asemenea soluţie ar face integrarea eventuală a Ucrainei în NATO inutilă, şi ar opri şi posibilitatea, fie şi teoretică, ca Ucraina să devină Cuba Americii. Nu e însă suficient, pentru că niciodată o soluţie tehnică nu epuizează o soluţie politică. Aşa cum şi Rusia şi America s-au retras unilateral din numeroase tratate, o pot face şi pe viitor.
Neutralitate strategică pentru regiune. State precum Ucraina sau Georgia ar putea adopta, pe modelul R. Moldova, neutralitatea, chestiune care ar închide, teoretic cel puţin, bătălia geopolitică pentru spaţiul dintre NATO şi Rusia şi ar fi o soluţie convenabilă ambelor părţi. Puţin probabil şi greu de făcut, însă.
Federalizarea regiunii. Fără să fie numită ca atare – eufemismul este „statut special” -, conferirea unui asemenea statut regiunilor separatiste din Ucraina sau R. Moldova ar fi o soluţie agreabilă pentru toată lumea, capabilă să salveze şi aparenţele şi imaginea finală. O asemenea soluţie ar avea aerului unei dinamici interne, în formate consacrate, şi, din perspectivă strategică, ar fi ideală: odată federalizate, statele respectiv nu vor mai putea emite pretenţii de acces la NATO sau UE, nici măcar teoretic, căci noile configuraţii constituţionale vor oferi, explicit sau implict, atâta putere „regiunilor” încât acestea ar avea drept de veto.

INVAZIA RUSEASCĂ CU… DIPLOMAŢI
Ultima „soluţie” este, probabil, cea mai realistă. Şi cel mai lesne de obţinut. Ipoteza noastră este că aici e chintesenţa a ceea ce vedem pe teren. Iar faptul că unii se gândesc la ea devine evident. Căci cum altfel am putea interpreta că 26 ianuarie are loc la Paris întâlnirea în formatul Normandia (Ucraina, Rusia, Germania şi Fanţa) la nivel de consilieri prezidenţiali, ceea ce înseamnă deblocarea acestui format. De notat că, pentru a obţine această reuniune, partea ucraineană a făcut o concesie majoră, la solicitarea Rusie, retrăgând din parlament un proiect de lege din august 2021 înregistrat pe site-ul parlamentului de la Kiev care viza – în opoziţie cu Acordurile de la Minsk sau alte înţelegeri adiacente (introducerea aşa numitei formule Steinmeier) – o regândire a politicii Ucrainei şi mecanismele care trebuie aplicate în „perioada de tranziţie”, repspectiv perioada de până la revenirea teritoriilor ocupate de Rusia sub control complet al Kievului (proiectul 5844). Un proiect de lege dur, care cataloga Rusia un „stat agresor” şi viza o serie de măsuri fără precedent. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitry Peskov, şi nu numai el, transmisese anterior că adoptarea acestei legi de către Rada Supremă ar fi însemnat retragerea Kievului din Acordurile de la Minsk.

Subit, cu două zile înainte de întâlnirea de la Paris, Kievul a retras documentul din parlament, iar întâlnirea de la Paris a fost posibilă. De ce a făcut-o, din raţiuni tactice sau strategice, e prea devreme să ne pronunţăm.

Întrebarea este aceasta: dacă ruşii sunt gata să invadeze Ucraina, măcar jumătate din ea (bombasticul proiect „Novaia Rossia” sau un canal de trecerea pe ţărmul Mării Azov spre Crimeea, pentru alimentarea cu apă), ce sens mai are să vorbim despre statutul unei bucăţi ridicol de mici în raport cu grozăvia care ne aşteaptă? Aici e întrebarea. Ce se întâmplă, de fapt? Dragoste în vremea holerie? Sexul îngerilor… Suntem pe cale să pierdem ditamai jumătate de Ucraină, iar pe noi ne preocupă (doar) soarta… Donbas-ului?

Răspunsul e cel sugerat: nu despre invazie e vorba, ci despre o soluţie negociată, iar federalizarea Ucrainei ar fi o soluţie ideală pentru multă lume. Despre ruşi, nu mai vorbim, dar şi Secretarul de Stat Anthony Blinken a transmis semnale în acest sens, explicit, la postul de radio „Voice of America”, pe 19 ianuarie 2022 (emisiunea aici), spunând că Acordurile de la Minsk – un mecanism al federalizării, în realitate – sunt singura alternativă pentru soluţionarea chestiunii din Donbass.

Ce va fi cu Ucraina? Dacă nu eşti la masă, eşti în menu. Aşa spune o veche butadă diplomatică. Nu toţi actorii prezenţi în scenă astăzi vor fi egal avantajaţi, iar defecţiunile de parcurs sunt invitabile. Oricum, inclusiv Washingtonul trebui să fie prudent, inclusiv pentru că milioanele de electori polonezi şi ucraineni din America – radical anti-ruşi -, contează, totuşi. Ceea ce vedem acum în Ucraina, în încăpăţânata Ucraină, poate fi semnul unei riposte sau a unei iritări majore. Un singur exemple. Ministerele de externe ale Americii, Marii Britanii sau ale Canadei vorbesc despre retragerea unei părţi a aparatului diplomatic de la Kiev, iar oficialii ucraineni, respectiv preşedintele Zelenschi (aici), ministrul apărării (aici) şi ministrul de exterene Koubalev, reacţionează ultragiaţi: e o „exagerare”….

Adică, cum? Ştiu ceva americanii şi nu le-au spus ucrainenilor? Greu de crezut. Sau ştiu mai multe ucrainenii şi înţeleg că nu mai controlează la fel jocul occidental? Şi înseamnă asta că se deschide un alt front? Frontul americano-ucrainean, de „convingere” a Kievului să accepte ceea ce refuzase până acum?

De urmărit.

LA CHIŞINĂU SE MAI GÂNDEŞTE CINEVA?
În tot acest timp, la Chişinău, mişcările (geo)politice sunt semnificative. Pe 19 ianuarie 2022, a depus jurământul noul viceprim-ministru pentru Reintegrare, persoana care se ocupă de negocierile pe dosarul transnistrean. Numirea vine după un mandate lung, de şase ani, pe post de ambasador, la Berlin. Fostul Director de la Fundaţia Konrad Adenaur pentru România şi Republica Moldova, Martin Sieg, s-a alăturat şi el echipei de consilieri prezidenţiali de la Chişinău, iar, la OSCE, Şeful Misiunii este în continuare Klaus Neurich, primul geman, după o serie lungă şi neîntreruptă de americani, care ocupă poziţia de Şef de misiune OSCE din Republica Moldova.

Să credem că R. Moldova va fi evitată de următoarele convulsii diplomatice din regiune este naiv şi periculos. Care va fi rolul rezervat republicii în actualul context – element de presiune pentru Ucraina? -, e greu să anticipăm. Dar atenţia pe „principalul obiectiv de politică externă” al României trebuie să fie activă.

Ar fi şi ironic şi tragic ca problema „celui mai important obiectiv de politică externă a România” să fie negociată şi soluţionată, în absenţa României, printr-o înţelegere cu… Federaţia Rusă.

***

Dan Dungaciu este Directorul Institului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.