Dan Dungaciu: „Nu România, ci NATO trebuie implicat în formatul „5+2!” (I)

 „AIE mai are doar un an la dispoziţie”

– Domnule Dungaciu, anul 2012 se încheie în curând. Cum vedeţi acest an pentru RM şi mai ales pentru viitorul acesteia?

– Anul 2012 contează în primul rând, ca şi preambul la 2013, ca şi premisă pentru ce va urma în RM. 2012 nu a răspuns de fapt la nicio întrebare decisivă legată de viitorul RM, aşa că trebuie să aşteptăm urmarea. Sunt semne bune, care pot semnifica ceva important, sau… nimic.

– RM mai are doi ani de guvernare, doi ani în care trebuie să arate ceva populaţiei.

– Mai are unul, nu doi! 2014 nu contează, e an electoral. AIE are doar un an la dispoziţie, asta trebuie să ne fie clar tuturor. În 2013 vor trebui clarificate câteva lucruri.

– Care ar fi cele mai importante?

– Relaţia cu UE, relaţia cu Tiraspolul, cu Rusia, acestea în primul rând, apoi relaţia cu vecinii, România şi Ucraina. Problema e că toate sunt, într-un fel legate, e greu să le desparţi. Nu se pot rezolva pe rând, e un pachet. Iar 2013 poate fi anul în care Chişinăul taie nodul gordian. Sau nu îl taie, iar regiunea, cu RM în frunte, va bălti mai departe.

„Apropierea Chişinăului de UE nu apropie malurile Nistrului”

– Haideţi să le luăm pe rând…

– Relaţia cu UE, pe hârtie, e clară. A devenit deja un truism că unul dintre termene este Summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius, de la finele anului, unde Chişinăul ar trebui să semneze acordurile cu Bruxellesul, asocierea politică, Acordul Aprofundat şi Cuprinzător de Comerţ şi liberalizarea regimului de vize. Asta pe hârtie, pentru că în realitate e mai complicat. Dincolo de implementare, e nevoie de o decizie politică fermă. Şi eu cred că asta e cea mai importantă, mai importantă decât eforturile de implementare. Pentru că aici intervine Tiraspolul şi relaţia cu Transnistria. Intrarea Chişinăului în acordul comercial înseamnă, de fapt, intrarea economică în UE. Piaţa UE se întinde la Atlantic până… Până unde? Aici e problema. Unde pui frontiera, fie ea şi administrativă? E clar că nu poţi face o piaţa comună cu UE dacă nu ai frontieră sigură cu Estul. Sigur, discursul optimist oficial spune că frontiera e cea moldo-ucraineană, marcată acum cu stâlpi albi (?!). Dar cine o securizează? EUBAM-ul, Germania prin Parteneriatul Estic, UE? Asta înseamnă bani, construcţie de instituţii, logistică, decizii politice la Bruxelles şi, cel mai important, cooperarea Tiraspolului. Se va obţine asta până la finele lui 2013? Nu văd cum, mai ales că nu există nici măcar în Transnistria masă critică pentru asta, nici măcar la nivelul oamenilor de afaceri. Cel mai probabil, cred eu, este că dacă va semna un acord de tip comercial (DCFTA), Chişinăul îl va semna fără Transnistria. Asta nu înseamnă recunoaştere, înseamnă punere între paranteze, respectiv că frontiera administrativă a UE devine cea pe care Chişinăul o poate controla şi securiza. Adică cea actuală.

– Şi acordul de liberalizare a vizelor pe care RM vrea să îl semneze?

– Este acelaşi lucru. Tot de o frontieră sigură ai nevoie. Pentru liberalizarea comerţului şi pentru ridicarea vizelor, ai nevoie de decuplare temporară de Transnistria. Aşa că RM trebuie să ia decizii clare. Ăsta e testul guvernării, nu altul. Dacă opţiunea proeuropeană rămâne neschimbată, şi nu înţeleg cum s-ar putea schimba, şi nu se obţine acordul Tiraspolului, adică al Moscovei, şi nici asta nu văd cum se poate obţine, va trebui stabilită şi securizată o frontieră administrativă pe Nistru. Pentru cât timp? Nu se ştie… Vedeţi, a existat şi la Chişinău un soi de „principiul sincronizării”, dar nu al lui Primakov, adică sincronizarea între procesele de integrare europeană ale RM şi soluţionarea conflictului transnistrean. Soluţionarea prin europenizare. S-a dovedit naivă. Ideea că totul se rezolvă doar prin avantaje economice, vize sau de altă natură e, repet, naivă. Realitatea e mult mai complicată. După logica asta, după ce România a intrat în UE, ar fi trebuit să se reunească cu RM, sau măcar să fie o presiune puternică din partea populaţiei pentru asta. Aţi simţit dumneavoastră aşa ceva? Nu. Pentru că situaţia e niţel mai complexă. Păstrând proporţiile, de ce s-ar petrece altfel în Transnistria? Evident, nu se va petrece. Dimpotrivă. Eu cred că apropierea Chişinăului de UE nu apropie malurile Nistrului. Şi nu e vorba doar de populaţie…

„Rusia vede Nistrul ca linia frontului”

– E vorba şi despre Rusia.

– Sigur că da. În condiţiile în care Rusia nu este parte a procesului de extindere europeană, adică nu capătă beneficii concrete, nu are astăzi niciun motiv să sprijine proiectul. Şi nici nu o face. Din perspectiva ei, este perfect logic să facă asta. Moscova vedea Prutul ca „linia frontului”. Dar e clar că înţelege câteva lucruri: PCRM nu va mai ajunge niciodată la putere prin mijloace democratice, orice altă construcţie cere timp şi un eşec major al AIE în acelaşi timp, demografia nu o ajută, noul moldovenism, adică „moldovenismul europenist” nu e neapărat prorus, limba română va deveni tot mai importantă, deci Moscova scapă din mână RM. Ce să facă? Simplu. Continuă lupta în stânga Prutului, sigur, încearcă stoparea proceselor europene, dar securizează cealaltă linie, a Nistrului. Nistrul este acum „linia frontului”. E perfect logic din punctul ei de vedere, şi noi trebuie să înţelegem asta, că ne place, că nu, că vrem, că nu vrem. Şi în aceste condiţii, e clar că nu ne putem aştepta la cedări din partea Tiraspolului. Marja de manevră a lui Sevciuk e tot mai redusă, e clar că nu cedează şi nu cooperează, chiar sunt curios să văd când vor începe declaraţiile anti-Bucureşti, e parte din spectacol, negocierile sunt doar în favoarea transnistrenilor în aşa-numitele „grupuri de lucru”, apare ideea de consulat rusesc (marcarea teritoriului), se reconstruieşte aeroportul de la Tiraspol – oare de ce? – e numit Rogozin acolo şi nu altcineva etc.

– Dar declaraţiile lui Rogozin cât de mult trebuie luate în serios?

– Ştiţi cum se spune… Trebuie să fii deştept ca să faci pe prostul. Iar Rogozin asta face, joacă un rol. Îl joacă bine, nu degeaba a fost numit ambasador la NATO, poziţia cea mai mediatizată după preşedinte şi premier din politica externă rusă, deci un om care a ajuns sus de tot la Kremlin în ceea ce priveşte nivelul de încredere sau perspectivele politice de viitor. Până la urmă nici fostul ambasador Kuzmin nu avea declaraţii mai diplomatice faţă de RM. Deci nu e cazul să personalizăm prea mult, că unul e orientalist, altul baschetbalist sau are doctoratul în filosofie, asta contează prea puţin. Rogozin face ceea ce trebuie să facă din perspectiva Moscovei. Şi face bine, din moment ce toată lumea se uită la el. Ne place sau nu, Rogozin face agenda dezbaterilor. Dacă nu era Rogozin, ci altcineva, conţinutul era la fel, doar raitingul era mai mic. Rogozin are şi joc de scenă.

– Totuşi, Rusia a fost condamnată la CEDO în problema şcolilor româneşti din Transnistria…

– Chişinăul nu a reuşit să fructifice nici decizia CEDO din 2004 în cazul Ilaşcu, incomparabil mai dură, deci nu cred că trebuie să ne aşteptăm la prea multe acum. OSCE-ul minimalizează chestiunea, îşi vede de problemele lui tehnice, temporizează, nu vrea „politică”. Şi asta favorizează strict Tiraspolul. În plus, atenţie, nu e vorba de şcoli româneşti, ci de „şcoli cu grafie latină”. Aşa spune limbajul oficial. Ce o fi astea? Şcoli portugheze, englezeşti, olandeze, nemţeşti?… Lăsând gluma la o parte, dar de fapt e treabă serioasă, sunt două aspecte aici. Primul ţine de incapacitatea RM de a-şi defini clar limba. Nu o numeşte „limbă română” şi evident că se încurcă rău lucrurile şi în Transnistria. Ceea ce este „limbă moldovenească cu grafie latină” la Chişinău, în legislaţia transnistreană este „limbă română”, deci limbă străină. La Tiraspol „limba moldovenească” este vechea „limbă” din RSSM, adică „limba moldovenească cu grafie chirilică”. Transnistrenii sunt cel puţin mai consecvenţi, trebuie să recunoaştem! În al doilea rând, problema e mai gravă: numărul copiilor de la şcolile româneşti/moldoveneşti scade progresiv în fiecare an. Asta înseamnă, pe de-o parte, că mulţi pleacă din Transnistria, vin pe malul drept al Nistrului, sau că părinţii nu îşi mai dau copiii la aceste şcoli. Şi asta e grav, când părinţii văd viitorul copiilor lor în spaţiu de limbă şi cultură rusă înseamnă că nu mai au speranţe sau pur şi simplu nu vor ca Transnistria să reintre în componenţa RM. Mă tem că în câţiva ani problema şcolilor va dispărea complet.

„Nu este vorba despre statutul Transnistriei, ci al Rusiei”

– În aceste condiţii cine poate schimba ceva? Mai ales că Germania a renunţat să mai negocieze cu Rusia pe Transnistria.

– Eu nu ştiu asta… Aşa se spune. Dar nu cred că Germania, odată pornită, se poate opri aşa de uşor… Şi nu cred că ar trebui să se oprească, pentru că singurul actor care poate face diferenţa aici este Germania. În UE şi-a asumat spusa lui Thomas Mann, „Nu o Europă germană, ci o Germanie europeană” – deşi unii, mai maliţioşi, spun că vom avea o Europă germană şi o Germanie germană -, dar asta e altă discuţie… Dar Berlinul şi-a asumat recent şi surprinzător şi sarcini în Est. Doar Germania, din UE, este jucător major aici. Fără el nu se poate spera nimic. Dar nici Berlinul nu poate face ceva singur. În realitate, nici UE nici Germania nu au nicio pârghie reală în Transnistria. Doar Rusia are. Chiar dacă am presupune că Germania reuşeşte, prin avantaje financiare, să determine Tiraspolul să accepte condiţiile Chişinăului, să devină, cu RM, parte a celor trei acorduri europene, tot ar fi inutil, pentru că oricând Rusia poate organiza provocări, conflicte, tensiuni, „terorism teritorial” în Transnistria de tipul celui basc etc. Şi atunci totul se va duce pe apa sâmbetei. Deci Germania poate, dar nu poate fără Rusia, fără cooptarea Rusiei. Întrebarea cheie este cum să faci să captezi Rusia? Ce îi poţi oferi ca Rusia să renunţe a mai vedea Nistrul ca „linia frontului”?

(Va urma)