(Mare noroc de aceste repetiţii, altminteri nu ştiu ce le-aş fi arătat musafirilor mei de peste Prut într-un Chişinău de sfârşit de august…). La miez de noapte, parapetul din faţa clădirii Guvernului era o Republica Moldova în miniatură – amestec de limbi, de atitudini, de glume… Începutul repetiţiei întârziind cu peste o oră, unii se întrebau dacă militarii noştri vor avea aceeaşi viteză de reacţie în cazul unui eventual atac al unui imaginar duşman; alţii făceau haz pe seama celor două decapotabile care se învârteau prin piaţă; sau încercau să imite noul pas militar în care vor defila sâmbătă ostaşii. Un psiholog ar explica aceste reacţii prin faptul că ne jenăm să fim parte la evenimente majore, să ne mândrim cu ţara în care trăim, drept care vine ridiculizarea, ca autoapărare. Se vede însă că la noi autoapărarea merge… până la extreme.
Căci, nu este oare niţel deplasat să continui să râzi chiar şi atunci când se interpretează Imnul de Stat? Înţeleg că nu ne-am învăţat să ne onorăm Imnul în picioare şi cu mâna pe inimă. Dar nici să nu ştim că este Imn?!. Undeva-cândva s-a greşit enorm în aceste două decenii, dacă am ajuns o ţară în care cetăţenii nu-şi cunosc imnul. Când şi unde am greşit, şi mai putem oare repara ceva? Ori, poate, toţi aceşti 20 de ani au fost o greşeală continuă?..
