Nu mă supăr nici chiar atunci când sunt luat la palme de unii. Trec și peste insulte și replici sicofante, pentru că înțeleg și mă împac cu realitatea: ca jurnalist, nu pot satisface toate exigențele, mai precis spus, exigențele ce vin din partea tuturor cititorilor. Am înțeles acest lucru din copilărie, când am auzit de la părinți, prima dată, zicătoarea „unuia îi place popa, altuia – preoteasa”. Nu pot fi, concomitent, și popă și preoteasă. În plus, eu mai admit și cealaltă realitate: cititorii mei au diferite culori politice și este firesc să aibă o altă înțelegere a fenomenelor politice decât mine și să se raporteze la o altă grilă de valori. Într-un cuvânt, diversitatea de opinii e absolut firească și necesară. La fel de firească și necesară mi se pare și prezența bunului-simț, a elementarei cumsecădenii omenești, a toleranței față de opiniile exprimate.
Din păcate, unii din „oponenții” mei sunt deranjați nu atât de opinia exprimată, cât de faptul că am îndrăznit să exprim o asemenea opinie. În cazul dat, gluma se îngroașă. Acești „oponenți” mă sperie, fiindcă ei pornesc de la premisa că doar ei au dreptate, că doar opinia lor are dreptul la viață, iar celelalte opinii sunt declarate eretice, iar autorii lor trebuie arși pe rug. De astea noi am mai văzut, prin acestea am mai trecut.
O comentatoare de pe forum, Gabriela, acuză senzații de vomă după lectura articolului meu de ieri: „Îmi este greață, dle Tănase – astăzi e ultima dată când citesc TIMPUL (și l-am citit de la lansare în fiecare zi)! Și asta pentru că ce spuneți nu mai are aer de „jurnalism independent” sau analiză. Păcat că se umple țara de pureci!”. De regulă, reacțiile fiziologice de acest tip țin de unele disfuncții ale tubului digestiv – așa zic medicii – și pot fi combătute cu medicamente antiemetice. Dar dacă cauza greței în cazul Gabrielei sunt articolele mele, există o metodă simplă de a scăpa de această neplăcută senzație – să nu mai citească articolele mele. Să treacă la alte publicații și site-uri și pe loc din tubul digestiv o vor năvăli arome și-i va mirosi gura a flori, vorba cântecului.
„Jurnalism independent” nu înseamnă a spune doar ceea ce place unora, ci a spune ceea ce tu crezi, ca om și ca jurnalist. Evident, poți greși, dar asta nu înseamnă automat că o opinie sau alta este plătită, că jurnalistul e „în buzunarul” cuiva. În chestiunea demiterii lui Filat și presa, și opinia publică formată de această presă e împărțită în două tabere. Aceasta însă nu înseamnă că ambele tabere au perfectă dreptate sau greșesc total. Există o multitudine de factori obiectivi și subiectivi care-i fac pe oameni să aibă opinii diferite. Și ele trebuie admise. Nu putem reduce un fenomen atât de complex la o singură opinie. Asta ar fi periculos pentru ceea ce noi numim democrație și dreptul la libera opinie. Nu opiniile diferite atacă, precum un cancer, jurnalismul independent, ci opiniile plătite, substituirea jurnalismului prin propagandă.
Fenomenul acesta, al mercenarilor mediatici, se regăsește, din păcate, și în mediul cititorilor, nu numai al jurnaliștilor. Citești unele „opinii” pe forum și îți dai seama că sunt comandate, că nu poate un cititor cultivat și cu gândire independentă să producă asemenea „concluzii” și „judecăți de valoare”. Citez în continuare din comentariul Gabrielei: „Cea mai mare dezamăgire – mai ales în jurnaliști ca dl Tănase – este că au coborât standardele de jurnalism analitic la lătrat politic și aiureli de genul editorialului de astăzi: nu are nici conținut și nici profunzime în expunere”. Numai un om plătit sau unul care te urăște și te disprețuiește adânc poate trage concluzii atât de „magistrale”, „independente” și „imparțiale”. Aici am ajuns la ceea ce cred că a deranjat-o pe Gabriela în articolul meu de ieri.
Convingerea mea este că în cazul demiterii lui Filat un rol decisiv l-a jucat așa-zisul factor personal, mai pe românește – „rânza moldoveanului”. Nu cred că Filat este ghidat de Rusia, cum a zis Ghimpu, admit că Moscova nu e implicată, că la mijloc e caracterul, personalitatea premierului. (Asta am sugerat în articolul de ieri). Noi greșim amarnic când excludem din motivația unor acțiuni politice natura internă a omului, sentimentele cu care trăiește: ură, dragoste, invidie, gelozie, setea de putere și de bogăție ș.a. Un om stăpânit de ură nu poate adormi dacă peste zi n-a făcut cuiva un rău. Un om invidios, de asemenea. Altul, la gelozie, pune mâna pe cuțit. Oamenii politici nu sunt străini de aceste sentimente și nu întotdeauna și le pot stăpâni. Oamenii politici mai au și orgolii. Noi toți avem orgolii, dar una e un portar orgolios și e cu totul alta un premier orgolios… Toți cei din conducerea Alianței au orgolii, dar în măsură diferită. Când orgoliile trec peste limita admisă, devin o boală. Cred că această boală a contribuit în mod decisiv la demiterea lui Filat.
Am citit undeva o epigramă foarte sugestivă în acest sens: „Așezat într-un fotoliu,/ Care stă să te subjuge,/ Funcția îți dă orgoliu,/ Iar orgoliul… ți-o distruge”.
Există un lucru care ne lipsește – smerenia. Nu mă refer la smerenia înțeleasă doar ca umilință și supușenie, ci la atitudinea respectuoasă față de oameni, modestia, cumsecădenia și buna-cuviință. Dacă ar fi existat acestea, nu se ajungea la demisia lui Filat.
Regret că Gabriela nu va citi acest articol. Ar fi putut să-i fie și ei de folos…
