Cum au reuşit să se impună nişte „outsideri” (este vorba despre Ernu, fraţii Vakulovski, Baştovoi, Ciocan, adică de noii prozatori) într-un spaţiu pe alocuri ostil (este vorba de cultura românească) şi într-un câmp literar unde există multă invidie şi se duce o bătălie cruntă? Nu ştiu. Am vagi idei şi câteva teorii, dar nu e cazul să explic eu acest lucru. Parţial, am dat deja nişte direcţii de răspuns şi pot să mai dau doar nişte întrebări, care nu sunt nevinovate, dar care pot să ne ajute să înţelegem ceva. De ce s-a scris atâta despre autori precum fraţii Vakulovski, Baştovoi sau Ernu? De ce se citesc şi se vând bine? De ce sunt controversaţi şi comentaţi? De ce li se acordă premii? De ce critica este destul de împărţită, dar cu toate acestea au susţinători şi admiratori în toate taberele fără ca ei să facă parte din niciuna? De ce sunt traduşi şi publicaţi în mai multe ţări? De ce presa îi caută mereu pe ei, şi nu pe alţii? De ce sunt la tot soiul de festivaluri, întâlniri etc.? De ce unii dintre ei sunt consideraţi „vârf de lance” în domeniile lor şi studiaţi în universităţile din ţară şi străinătate? Chiar nu ştiu şi nu-mi propun să dau un răspuns, pentru că nu este treaba mea. Poate că au avut curajul să iasă din rând, să fie altfel, să abordeze teme vii, actuale, să aibă curaj să spună lucruri pe care nimeni nu le spune în România? Să spună altfel, direct şi sincer fără a intra în veşnica şi sforăitoare baladă identitară a „Podului de flori” care nu duce nicăieri. Poate că sunt lipsiţi de complexe faţă de „fraţii de peste Prut”. Poate pentru că nu s-au redus doar la lumea literară şi au depăşit demult sfera acesteia sau poate pentru că au vrut să fie ei înşişi fără a se teme că vor fi diferiţi renunţând la ifosele elitiste ale culturii române? Nu ştiu. Poate nimic nu e adevărat din toate astea, dar merită să medităm.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
