Apoi judecătorul ne-a pus nişte întrebări, la unele dintre care îmi era ruşine să răspund în faţa colegului meu, după care am decis să bem împreună o bere. La bar, am uitat de judecăţi şi de alte prostii, am pălăvrăgit multe şi mărunte, despărţindu-ne prieteneşte. Nu ştiu ce a mai făcut el, dar eu nu m-am mai prezentat în instanţă. Mi-am dat seama că doi jurnalişti care se răfuiesc prin judecăţi seamănă cu doi proşti. Şi că ceea ce ne lipseşte nouă este solidaritatea.

De atunci nu mi-am mai chemat în judecată niciun coleg, chiar dacă unii dintre ei, fiind plătiţi în campaniile electorale, au încercat cu tot dinadinsul să mă provoace la ceartă. Eu mă conduc de o regulă: dacă eşti jurnalist, fă-ţi meseria şi lasă curvăria. Înţeleg că alţii gândesc cu totul invers, fiindcă şi în pădurea jurnalismului există uscături. Diferenţa este că în această pădure ajung şi uscături străine, aruncate de cineva cu rea-intenţie. Este vorba de autoproclamaţii jurnalişti, care nu se pricep să scrie măcar o ştire, ci doar „să bată cu limba de microfon” şi care (cel mai grav!) sunt lipsiţi de elementară demnitate umană. Dacă vă apare în cale o asemenea uscătură, călcaţi-o şi mergeţi mai departe. Ea nu contează.

Morari mă cheamă în judecată pentru o întrebare

E puţin spus că am rămas nedumerit atunci când Natalia Morari m-a acţionat în judecată. La început am râs cu poftă, crezând că este o glumă, necrezând că Natalia s-ar putea lansa în jocuri atât de mărunte. Faza este că niciodată nu am scris despre ea nici de bine, nici de rău. I-am pomenit numele o singură dată, într-o întrebare, în cadrul unui interviu cu prim-viceprocurorul general Andrei Pântea. Când procurorul mi-a spus că Morari ar fi fost implicată în schema de organizare a protestelor din 7 aprilie 2009, i-am răspuns cu o întrebare absolut logică: dacă e aşa, de ce ea nu are nici calitatea de bănuită în dosar. Să fi fost în locul meu, cred că şi Natalia ar fi adresat o astfel de întrebare. De unde reiese că ea mă târâie prin judecăţi, pentru că mi-am făcut meseria…

De m-ar fi chemat în instanţă un tractorist sau o mulgătoare, aş înţelege situaţia. Nebunia este că reclamanta este jurnalistă şi se laudă la TV şi pe Internet că poate pune întrebări provocatoare. Vă daţi seama ce scandal ar ridica ea, dacă cineva ar chema-o în judecată pentru întrebările ei? Respectiva cerere de chemare în judecată este şi un act de cenzură impusă unui jurnalist de către un alt… (jurnalist?). Aşa cum bolşevicii îţi puneau căluşul în gură pentru că vorbeai ceea ce nu le convenea, aşa procedează şi fata asta. Când o veţi auzi discutând despre libertatea presei sau despre solidaritate între jurnalişti, să ştiţi că vă are de proşti.

Când eram invitat la emisiunile televiziunii la care este angajată Morari, mă străduiam să nu refuz. Pentru că în echipa lor sunt şi jurnalişti de excepţie, cum ar fi, de exemplu, Elena Cioina, în faţa talentului căreia sunt gata să mă închin. Tot de dragul Lenuţei şi al altor colegi de-ai săi m-am împotrivit deseori să critic această TV. Îmi pare foarte rău că acum lucrurile au luat-o razna…

Stepaniuc în Siberia şi problemele ţării

Fără nicio legătură cu cele de mai sus, am să vă povestesc şi despre o tâmpenie pe care am auzit-o săptămâna asta şi pe care numai Stepaniuc putea s-o spună: „Politicienii trebuie să lase deportările baltă şi să se gândească la problemele ţării”. Auzindu-l, m-am gândit să-l iau de ceafă şi să-l urc într-un tren de vite. Pe drum, să-l hrănesc cu lături şi viermi, iar odată ajunşi în Siberia, să-l bag cu nasul în troiene. De-mi va piui, să-l bat măr cu o bâtă de fier peste rinichi. Pe urmă să-l înham la o căruţă plină cu lemne şi să-i ordon să tragă. De va smiorcăi, să-l scuip în faţă. De-mi va cere apă, să-i dau zoaie cu rugină şi gândaci. De va vorbi aiurea, să-i dezbat dinţii şi să-i pun botniţă. Să-l culc noaptea pe podea, printre ploşniţe, ca să se trezească ţeapăn. Dimineaţă să-i strâng puţin degetele cu uşa şi apoi să-l mân cu picioarele în fund la gară. Să-l urc pe un vagon şi să-l las aşa să ajungă acasă. Să treacă şi el, comunistul, măcar o singură zi prin ce a trecut tatăl meu şi alţii care nu s-au lăsat îngenuncheaţi de comunişti. Iar la Chişinău, să-i şterg lacrimile şi să-i şoptesc împăciuitor: „Gata, măi Stepaniuc, să lăsăm totul baltă şi să ne gândim la ţară”.

Citind aceste rânduri, Stepaniuc se pregăteşte să mă dea în judecată. Dă-mă, bre! Dar nimeni nu mă va obliga să-mi cer scuze de la tine, pentru că de la tatăl meu nu şi-a cerut iertare nimeni. Ca şi Lenin al tău, tu, Stepaniuc, poţi doar să-ţi ştergi picioarele de suflete, însă n-aveţi pic de curaj să vă asumaţi suferinţa.