Iar așa cum velnița sau mini-distileria improvizată nu lipsește în multe gospodării, fiecare moldovean reinventează rețeta de preparare a acestor băuturi tari, iar expresia populară– „Câte bordeie, atâtea obiceie”- se confirmă de fiecare dată.
 
Istoricul și poetul Nicolae Iorga scria în „Istoria românilor în chipuri şi icoane” că rachiul a ajuns o băutură populară în spațiul românesc după ce evreii polonezi (n.red.: în secolul XVII), goniți de necontenitele zguduiri ale regatului, care se prăpădește, s-au așezat în sate, vânzând rachiu. „Velnițe (n.red.: Instalație rudimentară la țară pentru fabricarea băuturilor tari) pentru rachiu erau multe, de când plăcerea ruinătoare a rachiului se simțise și de țăranii noștri”, povestește scriitorul. Conform acestuia, vechiul rachiu era mai sănătos, căci se făcea din grâne. Ulterior, totuși, s-a revenit la producerea rachiului din grâu și orz stricat, apoi secară și hrișcă, semănate anume pentru aceasta.

Pentru săraci și bogați

Rachiul era popular nu doar în rândurile țăranilor de rând, ci era și exportat sau chiar consumat de boieri sau chiar apropiații conducătorilor. Mai mult, o legendă urbană, care dăinuie încă de prin secolul XVII până astăzi, amintește de faptul că însăși mama lui Mihai Viteazul stingea setea mesenilor cu rachiu, pregătit în distileriile ei.

Pe teritoriile românești, operaţia distilării a fost cunoscută în vechime prin expresia „a fierbe” rachiu. Totuși, se presupune că, în Europa, abia în sec. al XII-lea a fost obținut alcool prin distilare pentru prima dată. În ţările româneşti, însă, conform Ministerului Culturii, distilarea alcoolului a început în sec. al XV-lea, pe timpul lui Alexandru cel Bun.

Rachiul și alte băuturi tari din familia sa au devenit atât de populare, încât fiecare cârciumă avea propriul cazan de preparare a acestora. Iar unii cârciumari au găsit și o modalitate de a șmecheri vizitatorii localului. Antropologul și istoricul religiilor Andrei Oișteanu povestește despre cum mătrăguna „se punea în băutura și mâncarea femeii sau bărbatului pe care voiai să-l cucerești. Mai mult, se punea mătrăgună în butoiul de rachiu al cârciumarului. Țăranul devenea dependent față de acel tip de rachiu de la cârciumarul respectiv și, fără să știe, se ducea anume la el, pentru că-i dădea o beție diferită, deschisă, față de beția obișnuită”. De menționat este că utilizarea mătrăgunei, a extractelor sau a oricărui preparat pe bază de mătrăgună poate fi mortală fără îndrumarea medicului.

Despre popularitatea rachiului se înțelege și din „Calendarul sătenilor”, o broşură de câteva zeci de pagini, scrisă de „mai mulţi feciori de săteni” şi tipărită în anul 1907. Pe lângă informaţii detaliate despre şcolile din fiecare regiune, ea conține și o serie de sfaturi practice culese din viaţa de zi cu zi a ţăranilor. „Este foarte greşită credinţa că rachiul e bun pentru orice boală. Căldura şi puterea rachiului se aseamănă cu focul de paie. Căldura ce-o simţim ne arde trupul, ne ucide gândul, ne face neoameni. Rachiul duce pe om unde nu e voia lui. În loc să daţi paraua voastră pe otravă de băutură, daţi-o pentru carne, ouă, lapte şi alte lucruri trebuitoare. Cea mai bună băutură este apa curată”, ne învață feciorii săteni.

Deși, în prezent, rachiul este mai mult o băutură produsă în condiții casnice, și nu neapărat la nivel industrial, această tărie face parte din Patrimoniul Cultural Imaterial al Republicii Moldova. Astfel, pe teritoriul țării cel mai larg răspândite băuturi tari sunt rachiul, care reprezintă diferite băuturi spirtoase, obținute prin distilarea vinului fructelor sau cerealelor, țuica, obținută prin fermentarea şi distilarea prunelor sau a altor fructe, vinarsul – rachiu făcut din drojdia de vin sau de tescovină, și samagonul, un rachiu distilat din sfeclă de zahăr.

Conform istoricilor, rachiul, ca şi alte băuturi tari, a intrat târziu în uzul moldovenilor și a pătruns treptat în uzul ne-ritual. Dimitrie Cantemir spunea că, la sfârşitul sec. al XV-lea, rachiul era consumat doar de către soldaţi. „Ceilalţi nu beau decât un singur pahar, şi acela mic, înainte de masă”, spunea el. Totuși, rachiul s-a răspândit treptat, la început prin intermediul comerţului, și a pătruns nu numai în oraşe, dar şi în sate. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, Martiynovski, un rus de origine, comparând realităţile de la noi cu cele ruseşti spunea că „rachiu se întrebuinţează puţin şi în loc de bere se bea bragă, producţie proprie”.

Totuși, istoricii afirmă că „rachiul, samagonul sau basamacul din sfecla de zahăr se consumă din cele mai vechi timpuri pe teritoriul Țării Moldova, cunoscut şi ţărilor vecine, iar rachiul fabricat din tescovină sau din vin e cunoscut mai ales în centrul şi sudul R. Moldova”.
 
„Mătrăgună, doamnă bună,
mărită-mă într-o lună,
nu te iau de bolunzit,
ci te iau de îndrăgit”.

(Folclor)