Încă din aceste cuvinte ale Mântuitorului înţelegem că cele zece porunci se referă la relaţionare. Şi anume: relaţia personală cu Dumnezeu şi interrelaţionarea dintre oameni. Noi vedem în sfaturile duhovnicilor că trebuie să ne rugăm, să postim, să facem fapte bune. Aceste sfaturi au în vedere perfecţionarea noastră. Ne slujesc nouă, şi nu celorlalţi. Noi avem nevoie de ele pentru a deveni mai buni. De aici şi vorba: nu e rău să nu posteşti, dar e bine să posteşti.
Îmi amintesc că la o conferinţă părintele Rafail Noica spunea: „Să mergi la biserică, să te rogi, să ţii posturile, să laşi viciile – sunt doar primii paşi în viaţa duhovnicească”. Atunci nu am înţeles ce vrea să spună. Nu îmi dădeam seama că adevăratul urcuş duhovnicesc vine prin ceilalţi. De aceea, cele zece porunci constituie începutul maturizării duhovniceşti a creştinului, fiindcă de acum nu te mai ai doar pe tine în faţă, ci întreaga lume.
Primele patru porunci au în vedere relaţia omului cu Dumnezeu: 1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău, să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Aparent clară, această poruncă nu are în vedere doar „ceilalţi dumnezei”. Ştim că lui Dumnezeu I Se cuvine adorare. Orice altă iubire în exces presupune a avea un alt dumnezeu. Iubitul care te poate convinge să comiţi răul ţi-a devenit dumnezeu. Beţia, desfrânarea, banul – sunt doar câţiva din falşii dumnezei la care ne putem închina.
Tot în această ordine se înscrie şi a doua poruncă: 2. Să nu te închini la idoli, la nici un chip cioplit din cele ce sunt în cer, pe pământ sau în ape. Această poruncă nu a fost corelată de alţii cu ceea ce spuneam mai sus. Cu idolii zilelor pe care le trăim. În schimb a fost adusă ca pretext pentru refuzarea şi condamnarea icoanelor. Dar dacă cercetăm în amănunt ce spune ea, vedem că lucrurile sunt foarte diferite. Adică, dacă icoana ar fi chip cioplit, să spunem că Iisus şi îngerii sunt cei din cer, iar sfinţii de pe pământ, atunci cine sunt cei din ape? Oare avem icoane cu sfântul peşte sau sfânta caracatiţă? Cei din cer, pământ, ape, sunt de fapt: păsări, animale, plante. Şi se referă la vechii idoli ai popoarelor păgâne.
3. Să nu iei numele Domnului în deşert. O poruncă controversată. Dacă mergi la o petrecere şi vorbeşti de Dumnezeu, apare unul care te apostrofează: nu lua numele Domnului în deşert. Oare asta să fie?
Cele mai multe înjurături în limba noastră au în vedere: crucea, sfinţii, chiar pe Dumnezeu sau „grijania” – care înseamnă sfânta împărtăşanie. Aceasta este luarea în deşert a numelui lui Dumnezeu! Nu faptul că eu, oriunde m-aş afla, îmi amintesc de Dumnezeul meu. Iar pe lângă înjurături, mai e un aspect, pe care cei mai mulţi îl pierd din vedere: „Doamne, ce prost eşti”, „Dumnezeule, ce cretin!”, „Jesus (Gizăz)!” – aruncate cu uşurinţă, la fiecare pas. Imaginează-ţi că într-o casă trăiţi zece oameni, tu te numeşti Ion. Şi toată ziua ceilalţi nouă strigă: „Iooon!”. Deruta ta devine maximă. Cam aşa facem şi noi strigându-L întruna pe Dumnezeu. Dăm un telefon cuiva şi îi trântim receptorul în nas.
4. Cinsteşte ziua Domnului. Aici toată lumea este de acord că a şaptea zi e ziua Domnului. Problema e alta. Care este a şaptea zi? Ştim că la evrei ziua a şaptea, sabatul, era – aşa cum o spune şi numele – sâmbăta. În Evanghelii vedem că Hristos a înviat în ziua întâi a săptămânii: duminică.
Ceea ce se pierde din vedere e următorul fapt: sabatul era prefigurarea zilei eliberării, Paştile evreiesc recapitulând ieşirea poporului evreu din robia egipteană. Duminica devine din icoană (sabatul) – realitate. Duminica este prin Înviere ceea ce sabatul doar prefigura: ieşirea poporului omenesc din robia morţii şi a păcatului. Dacă Dumnezeu a creat lumea în şase zile şi în a şaptea s-a odihnit, Hristos a re-creat lumea, dându-i prin Înviere viaţa veşnică şi raiul. Ziua odihnei, a neînserării, sau cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – ziua a opta (cea fără de sfârşit), este de-acum duminica. Pe care o putem cinsti doar prin rugăciune şi participarea la slujbele bisericii. Să nu ne amăgim, duminica nu a fost creată pentru odihna noastră, ci pentru odihna lui Dumnezeu. De aceea duminica omul se odihneşte de munca lui, care e în folosul lui (cel mai primitiv), şi se apropie de Dumnezeu.
Moni Stănilă
