Transformările sistemului educațional din R. Moldova au debutat odată cu declararea independenței, încă la începutul anilor 1990, atunci când era necesară trecerea de la realitățile sovietice, devenite anacronice, la o era nouă, a modernității. Însă startul „europenizării formale” a învățământului nostru a fost dat cu un deceniu mai târziu, la începutul anilor 2000, odată cu primele schimbări legate de implementarea Procesului Bologna, al cărui obiectiv major este uniformizarea standardelor în materie de educație și cercetare academică în rândul statelor membre ale Uniunii Europene, și a țărilor aflate în vecinătatea UE.

Este de menționat faptul că reformarea structurală în învățământul din R. Moldova s-a desfășurat de-a lungul ultimelor două decenii și jumătate în mod practic neîntrerupt, indiferent de culoarea politică și, mai ales, de orientarea geopolitică a guvernărilor. În pofida unor încercări de deturnare și de utilizare a sistemului educațional pentru îndeplinirea unor scopuri politicianiste, chiar și în timpul guvernărilor agrariene și comuniste adaptarea la spațiul academic european a progresat. În lipsa unor capacități instituționale suficiente, aceste transformări s-au derulat de cele mai multe ori într-un ritm prea lent, nefiind în măsură să urmeze marile tendințe ale schimbărilor care aveau loc în societate.

La început a emigrat intelectualitatea

Primele valuri de emigranți din R. Moldova, devenită independentă în 1991, au fost constituite preponderent din persoane cu un nivel de studii avansat. Chiar din primii ani ai deceniului 1990, criza economico-financiară a lovit, în primul rând, în intelectualitate. Învățătorii din școlile rurale, inginerii și tehnicienii din întreprinderile industriale care se închideau din cauza lipsei de viziune a conducătorilor, specialiștii în domeniul agricol care odată cu dispariția colhozurilor și sovhozurilor au rămas fără locuri de muncă, medicii din spitalele raionale a căror infrastructură era învechită și nu mai permitea exercitarea profesiei medicale în condiții demne – anume aceste categorii de persoane au format primele „detașamente” de emigranți moldoveni.

Ei au fost printre primii care s-au stabilit încă în anii ’90 în țările Europei Occidentale, au fost cei care au deschis calea și au pregătit terenul pentru plecarea, peste câțiva ani, a altor „detașamente” mult mai numeroase, de zeci și de sute de mii de persoane. Oameni harnici și motivați, pregătiți din punct de vedere academic și competenți pe plan profesional, primii emigranți basarabeni s-au confruntat chiar din primele săptămâni ale aflării lor în Occident cu un fenomen oarecum neașteptat: declasarea socială. Odată ajunși în italii sau franțe, portugalii sau germanii, aceștia s-au pomenit în situația în care practic întregul lor parcurs academic și profesional a devenit egal cu zero.

Agronomii au devenit zilieri, iar medicii infirmieri

Problema cea mai mare legată de R. Moldova nu a constat în faptul că aproape nimeni dintre localnicii din țările respective nu a auzit niciodată nimic despre această republică rezultată din descompunerea, pe atunci recentă, a URSS. Nici măcar dificultățile legate de adaptarea lingvistică sau culturală nu au fost cele care i-au împiedicat pe primii emigranți moldoveni să se încadreze în câmpul muncii la un nivel profesionist echivalent cu cel de acasă. Cel mai mare obstacol în acest sens a fost lipsa totală a vreunei perspective legate de recunoașterea în Occident a nivelului de studii obținute în fosta Uniune Sovietică. Mânați de sărăcia de acasă și motivați să asigure familiilor rămase în R. Moldova un prezent și un viitor decent, moldovenii noștri au rămas totuși, chiar și în asemenea condiții, în țările în care au ajuns. Din neam vrednic și truditor, oamenii au acceptat să rămână la munci inferioare nivelului lor de pregătire academică. Mulți, foarte mulți dintre ei sunt și astăzi într-o situație de declasare profesională și socială: cadre medicale activează ca infirmieri, unii agronomi sunt zilieri și sezonieri la muncile agricole, ingineri electroniști au devenit ajutori de mecanici auto, profesorii de liceu și cei universitari îngrijesc de copii și bătrâni. E adevărat că unii dintre ei, foarte puțini la număr, au reușit să-și găsească un loc de muncă în corespundere cu vocația lor profesională, dar acest lucru a fost posibil doar după ce acești oameni au făcut din nou, de la zero, studii tehnice sau superioare. După ani lungi de lipsuri și sacrificii, după cursuri serale, după ce au ales să muncească mai puține sâmbete pe lună, pentru a-și redobândi, cel puțin, parțial calificarea profesională pe care o aveau atunci când au plecat în lumea largă…

Efectul invers

Aici e momentul potrivit să ne întrebăm: de ce nu a intervenit R. Moldova în sprijinul cetățenilor săi? E normal oare ca, în toată această perioadă, țara de origine a sutelor de mii de migranți să se mulțumească cu statutul de „țară care nu se știe unde se află pe glob” și să neglijeze cea mai de preț resursă de care poate să dispună o societate – cea umană? Bineînțeles că nu. Foștii miniștri ai Educației de la noi (cel puțin unii dintre ei) se vor apăra, zicând că au fost înregistrate totuși anumite progrese în privința recunoașterii diplomelor moldovenești peste hotare. E adevărat, în ultimii douăzeci de ani, au fost semnate câteva acorduri bilaterale în acest sens. Însă aceste documente au de cele mai multe ori o arie de aplicabilitate foarte restrânsă, referindu-se doar la diplomele obținute în anumite domenii. Iar procedura propriu-zisă de echivalare a diplomelor obținute la noi este una birocratică și complicată, astfel încât majoritatea solicitanților potențiali sunt demotivați din start să o pună în aplicare.

Și mai grav e faptul că barierele create în mod artificial în calea recunoașterii studiilor și calificărilor profesionale funcționează și în sens invers: un cetățean moldovean care și-a obținut diplomă universitară în Occident trebuie să înfrunte multe obstacole, să aibă multă răbdare și mult timp liber pentru a-și vedea diploma echivalată în R. Moldova. Astfel, pe de o parte, cei care au studii superioare obținute în țara noastră nu sunt motivați să-și valorifice competențele în țările în care se stabilesc, iar, pe de altă parte, se mențin barierele artificiale în calea celor puțini, care și-au făcut studiile în afară și doresc să se reîntoarcă la baștină. Cu alte cuvinte, cresc rândurile celor care, odată ajunși în afară, se pomenesc într-o situație de declasare socio-profesională, iar cei care ar dori să revină acasă sunt împiedicați de facto să facă acest lucru.

Migranții nu mai așteaptă nimic de la țara lor

Prin urmare, se creează impresia (a câta oară!) că țara noastră nu dorește să pășească pe făgașul reușitei nici măcar în privința potențialului uman de care (încă) dispune. Quasi-imposibilitatea de a valorifica studiile obținute în R. Moldova peste hotare este un factor care contribuie, de rând cu altele, la aprofundarea fenomenului de emigrare masivă. Majoritatea intelectualilor care au emigrat în anii ’90 așa au și rămas, la munci necalificate. Mulți dintre ei au ajuns deja la vârsta de pensionare, nereușind să-și valorifice competențele de care dispuneau atunci când au emigrat. Astfel, cercul vicios s-a permanentizat. Atunci când aceștia, primii, care au plecat „pentru câteva luni” sau „pentru maxim doi-trei ani”, nu au revenit acasă, efectul a fost unul devastator – în urma lor au început să plece toți. Sate întregi, oameni din toate categoriile sociale și profesionale, persoane de toate vârstele au înțeles că o țară care nu poate să-i țină în loc pe cei mai instruiți nu are nevoie nici de ceilalți. În deceniile care au urmat, au continuat să plece câte cineva din fiecare familie, din toate colțurile republicii, cu sutele de mii.

Astăzi, situația este diferită, dar nu în sensul pozitiv al cuvântului. Astăzi, migranții nu mai așteaptă nimic de la R. Moldova. Părinții care pleacă își iau copiii cu ei de la o vârstă din ce în ce mai fragedă, ceea ce înseamnă că nimeni nu își mai leagă viitorul de o eventuală revenire în țară.

Pe de o parte, cei care au studii superioare obținute în țara noastră nu sunt motivați să-și valorifice competențele în țările în care se stabilesc, iar, pe de altă parte, se mențin barierele artificiale în calea celor puțini, care și-au făcut studiile în afară și doresc să se reîntoarcă la baștină. Cu alte cuvinte, cresc rândurile celor care, odată ajunși în afară, se pomenesc într-o situație de declasare socio-profesională, iar cei care ar dori să revină acasă sunt împiedicați de facto să facă acest lucru.

Dorin Dușciac, 
Paris, Franța