Mi-a părut bine şi pentru faptul că s-a dus, şi pentru faptul că preoţii din parohii organizează astfel de excursii. Bucuriile duhovniceşti sunt singurele bucurii adevărate, mai ales când ele sunt colective, când la acel motiv de bucurie participă cât mai mulţi credincioşi.
La o astfel de bucurie duhovnicească am fost şi eu părtaşă luni, de sărbătoarea Sfintei Treimi, care în acest an a fost în aceeaşi zi cu Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.
Există o vorbă printre românii plecați de ani de zile în străinătate: până nu visezi în limba ţării în care te-ai mutat, înseamnă că nu te simţi ca acasă. Tot aşa e şi cu biserica. Pentru un credincios care a făcut parte ani de zile dintr-o comunitate, e dificil să se obişnuiască într-o altă biserică. Și nu mă refer la bisericile foarte mari, în care majoritatea creştinilor nu se cunosc între ei. Ci la bisericile mici, care prin unitatea lor, devin ca o familie mai mare. Pe de altă parte, când eşti nou într-un oraş sau într-o ţară, ţi-e mai la îndemână să mergi în acele biserici mari, unde nu eşti singurul necunoscut.
Sunt câţiva ani buni de când m-am mutat la Chişinău, şi chiar dacă m-am acomodat foarte repede cu oraşul, mi-a fost foarte greu să găsesc biserica în care să am acel sentiment de casă, de loc potrivit, de comunitate concretă din care să fac parte. Până la urmă, după mai multe căutări, am ajuns la biserica Liceului Prometeu. Dumnezeu să îi răsplătească pe toţi cei care au pus umărul la deschiderea şi susţinerea bisericii. Și mă refer în mod special la părintele Ioan Cosoi, fiindcă a reuşit să aducă laolaltă toţi creştinii care merg acolo, la corul incredibil de bun, condus de preoteasă, şi nu în ultimul rând, la conducerea liceului, în frunte cu directorul Aurelian Silvestru, care a făcut posibilă înfiinţarea bisericii de acolo.
Luni, la Prometeu, s-a sărbătorit hramul bisericii. Liturghia a fost oficiată de patru preoți şi trei diaconi. Biserica a fost plină. Corul, ca de obicei, a cântat minunat. Predica a fost ţinută de un ieromonah din România, din păcate, nu i-am reţinut numele. Dar după predică am auzit în jurul meu şoaptele apreciative ale oamenilor. La finalul liturghiei, după sfinţirea unei icoane a Sfântului Nectarie din Eghina, realizate de Tudor Botin, toţi participanţii la slujbă au fost invitaţi la masă în cantina liceului.
Bucuria mea a fost dublă, pe de o parte, pentru frumuseţea şi simplitatea prăznuirii hramului, pe de alta pentru faptul că fiecare liturghie de aici e la fel de frumoasă. Predicile părintelui Ioan sunt întotdeauna scurte, dar clare şi bogate în conţinut. Se subliniază de fiecare dată caracterul dogmatic şi spiritual al fiecărei sărbători şi al fiecărei pericope evanghelice citite. M-am gândit de multe ori că am reuşit să găsesc acest loc doar pentru rugăciunile părintelui Adrian, duhovnicul meu. Și deja ştiu că aici voi reuşi să mă simt ca în biserica din satul părinţilor mei.
E o mare bucurie pentru un creștin să găsească o biserică în care să se poată ruga curat şi, în timp, să dobândească sentimentul de apartenenţă la acea comunitate. Fără, Doamne fereşte, să dispreţuiască alte biserici sau alte comunităţi.
Eu, deocamdată, mă simt (încă) un pic străină, ca un organ proaspăt transplantat într-un trup. Încă visez biserica de acasă sau Mănăstirea de la Româneşti, dar am bucuria de a simţi că această biserică îmi va deveni o casă. Şi îi doresc fiecărui credincios ortodox să înţeleagă importanţa parohiilor. Parohiile nu trebuie privite doar din punct de vedere geografic, ci şi spiritual. Ele trebuie să fie ca o mare familie.
Fiindcă pelerinajele sunt foarte frumoase, mai ales când sunt făcute împreună cu parohia, dar până la urmă, Hristos nu se ascunde doar în marile mănăstiri, ci e prezent în fiecare loc în care se săvârşeşte liturghia. Iar parohia face minunea asta, îl ajută pe creştin să nu se simtă în vizită la biserică, ci să se simtă acasă, alături de ceilalţi.
Sărbătoarea de luni şi bucuria duhovnicească mi-a confirmat ceea ce deja ştiam despre această biserică. Să ne ajute Dumnezeu să înţelegem şi să simţim că aşa cum omul este chipul mic al lumii mari, parohia din care facem parte e chipul mic al Bisericii mari – una sfântă, sobornicească şi apostolească; şi că fiecare parohie întruchipează Biserica Universală al cărei cap e Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru.
