Când ne-am aventurat în această călătorie, am plecat la drum spre nicăieri, doar că acest nicăieri purta numele de Ceroborta. Un sat care deși se află la doar 13 km de Chișinău, nu are o localizare concretă pe hartă, iar sistemul GPS intră în panică imediat cum aude destinația. Așa că am ținut drumul spre comuna Cruzești, în a cărei administrare se află localitatea ferită parcă de ochii drumeților curioși.

„Ceroborta nu reprezintă un exemplu al depopulării prin migrație”

După ce ne-am plimbat dezorientați preț de câteva minute pe ulițele comunei Cruzești, în căutarea Primăriei, un localnic s-a oferit să ne îndrume către instituția publică. Acolo, primarul, Violeta Crudu ne-a spus că satul Ceroborta nu reprezintă neapărat un model al depopulării prin migrație. „Nu știu dacă veți găsi ceva ce v-ar putea interesa acolo. Ceroborta nu reprezintă un exemplu al depopulării prin migrație. Acest sătuc nu a fost niciodată unul mare. Poate la începuturi să fi fost vreo două-trei sute de locuitori, iar acum îi poți număra pe degete”, spune primarul.

Primarul comunei Cruzești , Violeta Crudu împreună cu asistenta socială Anastasia Donțu ne-au spus că în satul Ceroborta locuitori pot fi numărați pe degete

De asemenea, Violeta Crudu ne-a spus că din păcate în asemenea localități nu se investește pentru că bugetul de care dispune o administrație publică locală este limitat. „Cu părere de rău, bugetele noastre sunt atât de limitate și austere încât întotdeauna suntem nevoiți să stabilim prioritățile în funcție de necesități. Spre exemplu, dacă avem posibilitatea să construim un drum, apoi îl facem acolo unde mai multă populație va putea beneficia de acesta”, a explicat primarul comunei Cruzești din municipiul Chișinău.

Totuși, oficialul Primăriei spune că locuitorii satului Ceroborta au iluminare stradală, linie telefonică și electricitate. Iarna se efectuează lucrări de deszăpezire, iar vara pe drumuri se pune prundiș. Localitatea nu este gazificată și nici la centrala cu apă nu este conectată, deoarece este amplasată într-o zonă geografică complicată, iar lucrările ar fi extrem de costisitoare.

„Doar 9 din cele 16 gospodării sunt locuite”

Curioși de fire am pornit din nou la drum să descoperim acest sat care părea desprins de realitate. De la răscrucea din satul Cruzești, am cotit la dreapta și apoi am nimerit pe un drum al cărui pietriș fusese spălat demult de zăpadă și de ploi. Pe măsură ce înaintam, nămolul se întețea, de jur împrejur erau doar câmpii și dealuri și nicio suflare. Astfel, încât se crea impresia că suntem la capătul lumii, nu la doar câțiva kilometri distanță de capitala Republicii Moldova.

După ce am parcurs circa 2 km și am ridicat un deal, am văzut împrăștiate pe văile și colinele din zonă nici mai mult, nici mai puțin 16 case. Toate aceste locuințe constituie de fapt satul Ceroborta.

Am bătut la câteva porți, dar nu ne-a deschis nimeni și într-un final pe ulițele pline de noroi din sat am întâlnit o femeie, care s-a dovedit a fi asistenta socială din comuna Cruzești și se afla la muncă în teren. De la Anastasia Donțu am aflat că multe din aceste locuințe sunt scoase în vânzare sau ținute drept case de vacanță. „Doar nouă gospodării sunt locuite în prezent. Restul fie sunt scoase de vânzare, fie copiii le-au primit moștenire de la părinții care au decedat. Iar acum vin și îngrijesc pământurile, stau în vacanță, dar nu locuiesc aici. Vara la Ceroborta e foarte frumos, aer proaspăt, verde cât cuprinzi cu ochii și multă liniște”, ne-a spus asistenta socială în timp ce ne arăta care sunt locuințele unde putem găsi câte un sătean.

„În sat locuiesc 20 de oameni, dintre care 5 sunt minori”

Tot de la Anastasia Donțu am aflat că deși, conform recensământului din anul 2004, populația satului era de 36 de locuitori, oficial, în 2017 sunt înregistrați 26 de săteni. Cu toate acestea zilnic, aici locuiesc mai puțini oameni. „Viză de reședință în satul Ceroborta au 26 de persoane, dar în realitate aici locuiesc 15 maturi și cinci minori. În acest sat sunt doar trei nume: Șendrea, Alexei și Stoian”, a concretizat funcționara.
Printre pensionari, în sat sunt și două familii tinere. De aceea dintre cei cinci minori, unul frecventează grădinița, altul școala din Cruzești, doi nu au încă vârsta preșcolară, iar cel din urmă are 16 ani și a terminat instituția de învățământ din comună. Pentru a frecventa gimnaziul din comuna Cruzești, copiii de aici parcurg zilnic aproximativ trei kilometri doar într-o direcție.

„Mi-am pus mâinile în cap, când am văzut unde am ajuns”

În ziua în care am vizitat satul Ceroborta, nici una dintre aceste două familii nu era acasă. Așa că zădarnic am bătut la fereastra unei căsuțe modeste, fără gard, în curtea căreia stăteau aruncate în noroi câteva jucării. Iar la prag ciubotele de cauciuc erau aranjate frumos în ordinea descrescătoare, de la mărimile mari la cele mici. Semn că în Ceroborta această încălțăminte este indispensabilă, chiar și pentru micii locuitori al căror picioruș nu depășește o șchioapă.

Nina, o mama din satul Ceroborta, a fost nevoită să-și dea copii la internat pentru ca aceștia să poată frecventa școala

Mare ne-a fost mirarea să descoperim mai la deal, practic în curtea acestei căsuțe, o locuință mare, proaspăt construită. Acolo am întâlnit-o pe Nina, o femeie de 55 de ani, care toată viața a muncit cu soțul în domeniul construcțiilor. Iar acum, au hotărât să reconstruiască casa părintească și s-o transforme într-una mare și spațioasă. Locuitoarea s-a mutat aici cu patru decenii în urmă și recunoaște că soțul a ademenit-o printr-un șiretlic. „Eu sunt de loc dintr-un sat din raionul Ialoveni, dar de 40 de ani locuiesc în Ceroborta. Aveam 15 ani când m-am măritat, soțul mi-a spus atunci că locuiește în comuna Cruzești, știam că-i sat mare și dezvoltat. Dar când m-a adus mireasă și am mers pe jos trei kilometri prin noroi, mi-am pus mâinile în cap când am văzut unde am ajuns. Apoi m-am obișnuit, soțul ține la acest loc, de aceea am hotărât să reconstruim casa părintească”, spune Nina.

„Dacă se mai duc din viață și cei câțiva bătrâni, rămâne satul nimănui”

Femeia a crescut șase copii, dintre care doar pe mezină a reușit s-o convingă să rămână lângă ea. Fiica are 24 de ani, s-a căsătorit și i-a dăruit doi nepoți, restul copiilor s-au dus cât mai departe de acest loc și nu vor să se întoarcă nici în ruptul capului. „Dacă satul se mărea, ar fi fost mai multă populație și viața poate ar fi fost mai ușoară, dar așa suntem o mână de oameni. Dacă se mai duc din viață și cei câțiva bătrâni pe care-i avem, rămâne satul nimănui. Tinerii nu vor să trăiască aici, spun că-i departe de Cruzești, drum nu avem, cum să parcurgă atâția kilometri pe jos. Am șase copii și dintre care doar pe fiica cea mică am reușit s-o ținem lângă noi. Locuiește cu familia în căsuța din vale. Restul copiilor și-au construit case în alte sate sau închiriază apartamente în Chișinău. Nu vrea nici unul să se întoarcă aici pentru că știe câte a îndurat în copilărie”, povestește femeia cu lacrimi în ochi.

„Mi-am dat copiii la internat ca să poată frecventa școala”

Femeia recunoaște că deși a muncit toată viață, așa încât copiii ei să nu ducă lipsuri în ceea ce privește hrana și îmbrăcămintea, aceștia, însă, au simțit pe propria piele cum e să fie izolați de lume. De aceea nevoia a împins-o pe Nina să-și dea trei copii la un internat din Capitală.
„Au fost ani în care zăpada era până la brâu, nu puteam să ne ducem nici după o pâine. Copiii mei nu au frecventat de multe ori școala pentru că ori era viscol și îmi era frică să-i las, mai ales pe cei mai mici, să meargă la distanță de trei kilometri, ori era glod și nu puteau răzbate. De aceea pe trei dintre ei i-am dat la Școala Internat nr. 2 din Capitală, unde stăteau câte cinci zile, iar sâmbăta și duminica veneau acasă. Toți copiii au învățat numai opt clase, apoi tatăl i-a învățat toate secretele din domeniul construcțiilor. Acum sunt mari și își câștigă pâinea din această meserie – care în țară, care peste hotare”, recunoaște femeia

„Înainte satul era mai mare. Acum nu a mai rămas nimic”

Ne-am continuat drumul prin satul Ceroborta, sfidând nămolul care se lua nerușinos după încălțăminte și ne îngreuna mersul. Așa, ghidați de fumul din hogeaguri, am ajuns la o casă de pe creasta unui deal, unde am cunoscut-o pe mătușa Elena. De cum ne-a văzut, femeia ne-a poftit în casă și ne-a rugat să o iertăm că nu are cu ce ne servi. Aceasta ne-a spus că dacă ar fi știut că venim, ar fi înfundat un cuptor cu plăcinte sau ar fi pregătit o mămăligă cu friptură, că tare rar îi mai calcă pragul musafiri străini.

Gospodina în vârstă de 80 de ani, s-a născut și a crescut în această localitate și recunoaște că în mai bine de jumătate de secol, aici s-au schimbat multe. „Înainte erau alte timpuri, satul era mai mare. Acum jumătate de secol, aici erau peste 50 de case, aveam școală și grădiniță, dar în prezent nu a mai rămas nimic. Ce-i drept nu am avut niciodată magazin, așa că sunt obișnuită să parcurg peste un kilometru pentru a face cumpărături, bani de-ar fi. Doar că acum bătrânețea și boala își spun cuvântul, așa că am noroc de fecior care mă duce cu mașina oriunde am nevoie”, explică săteanca.

„Nu aș schimba acest sat pentru nimic în lume”

Mătușa Elena nu a avut norocul celor două surori, care s-au căsătorit cu băieți din alte sate și au plecat din localitatea natală. Femeia și-a cunoscut ursitul pe ulițele satului, iar când au decis să se căsătorească, părinții le-au dat moștenire un teren, pe care ulterior și-au construit o casă și au crescut șase copii frumoși. „Din sat s-au dus doar cei care s-au căsătorit cu oameni din alte localități. Eu și soțul am fost ambii din Ceroborta, nu am avut unde să ne ducem, am construit această căsuță și am trăit fericiți. Eu o bună parte din viață am muncit pământul, apoi m-am angajat în domeniul construcțiilor la Tohatin, unde am lucrat 15 ani până m-am pensionat. M-am obișnuit cu oamenii și locurile de aici, nu aș schimba acest sat pentru nimic în lume. Am născut șapte copii, unul s-a prăpădit sărmanul, iar ceilalți șase au crescut sănătoși. Doi dintre ei locuiesc împreună cu mine, fata lucrează la o fabrică de vinuri din Chișinău, iar băiatul este muncitor la salubrizare în Cruzești. Ceilalți patru s-au căsătorit și s-au împrăștiat prin țară. Am deja nouă nepoți și un strănepot. Mi se umple inima de bucurie când mă gândesc, că pe 8 martie, ca în fiecare an, se vor aduna toți și nu vom încăpea în casă”, spune locuitoarea satului Ceroborta.

Această localitate are o suprafaţă de circa 0.16 km pătraţi, un perimetru de 1.77 km și a fost menționată documentar în anul 1805. Din cauza formei de relief pe care este amplasat, pe timp de ploaie, deasupra satului se adună cei mai puternici nori, tunetul și fulgerul de aici poartă numele Ceroborta.