Deviantul comunist şi umbrele sale literare

Pentru scriitorii basarabeni, comunismul echivalează iniţial cu agresiunea străinului, cu imixtiunea brutală a puterii sale în spaţiul sacru al „casei părinteşti”, cu o voinţă ostilă semnelor identitare naţionale.  De aici şi tensiunea constantă, pe care o regăsim la toţi autorii mai valoroşi, între spiritus loci şi voinţa de putere a Celuilalt. E o luptă acerbă între voinţa autohtonă de identitate, de rezistenţă şi dăinuire şi veneticul barbar cu un cult al violenţei irepresibil în codul său genetic deviat de la normele civilizaţiei şi ale omenescului. „Celălalt este infernul”. Mereu. Un infern marcat de cruzime şi de stihia distrugerii, cărora „întâistătătorul” Karl Marx le-a găsit o justificare: „Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei vechi”.

Dar similis simili gaudet. Puterea malefică totalitară a celuilalt manifestă, în mediul ingenuu autohton, o forţă şi o capacitate extraordinară de extindere şi de corupere. Fizionomia morală, spirituală a „omului nou” a fost, până a se impune şi în Basarabia, definitivată şi probată, prin experienţe brutale, la modul simbolic de către profesorul Preobrajenski din nuvela „Inimă de câine” a lui Mihail Bulgakov, iar la modul concret, social şi politic, de către „máiştrii” comunismului, cum le spune A. Busuioc în „Spune-mi Gioni!” lucrătorilor O.G.P.U.-N.K.V.D. din marele lagăr „U.R.S.S.”. Printre primele sale variante literare autohtone, prezentate, în optica realismului socialist, ca modele de morală revoluţionară este personajul Hartene din nuvela cu acelaşi titlu de Gr. Adam. Hartene începe prin a fi slugă „asuprită” de mic copil şi termină cu un act „clasic” de răzbunare şi virtute revoluţionară – ucide doi jandarmi români şi fuge la partizani în pădure. Deocamdată, trebuie să remarcăm, personajul are toate însemnele de „produs” fabricat la strungul literar al metodei realist-socialiste, fără a trimite cu ceva la analogia sa reală, la figura deviantului comunist autohton. Şi sărăcia, şi ura de clasă, şi românofobia nu sunt decât poncife ideologice cu care noul regim vine să ascundă esenţa adevărată a raptului din 1940, prezentând, în spiritul bine ştiut al coruperii limbajului, o înţelegere criminală dintre două totalitarisme drept act de „eliberare a Basarabiei de sub jugul burghezo-moşieresc român”.

Procesul adevărat de creare a „omului nou” abia începe prin metode diabolice de coerciţie, prin spălare metodică a creierelor şi, nu în ultimul rând, prin selecţia şi promovarea într-o societate cu un caracter preponderent tradiţionalist a elementelor ei frustrate, oportuniste, marginale, alogene. E un proces pe care altădată Eminescu l-a calificat drept „selecţie negativă”. Avansarea în prim-plan a unei noi „elite” sociale are loc pe fundalul unei răsturnări a tuturor criteriilor de valorizare a omului, a schimbării sau pervertirii ideologice, părtinitoare, a centrilor simbolici consacraţi. Odată cu primele semne de „dezgheţ” literar apar şi spectrele acestei creaturi, ostilă sau suprapusă peste fondul de umanitate autohton, încă sănătos, în stare încă să-şi susţină cu demnitate axul existenţial. O primă concretizare artistică a deviantului totalitarist o descoperim în personajul Anghel din romanul „Povestea cu cucoşul roşu” de Vasile Vasilache. Imaginea este încă tratată cu o accentuată undă de umor, vădind sub pojghiţa de agresiune şi intoleranţă un aspect de bufonerie accentuată. Anghel, ţiganul cu origini incerte, văcarul satului, este un fel de înger căzut, un demon cu aspecte de spiriduş certăreţ şi rău. Opusul acestuia este Serafim. Născut de o babă bătrână, de fapt o Mumă a locului, el este întruchiparea spiritului autohton. Între cei doi se instituie nişte relaţii marcate mai degrabă de ambiguitate morală şi existenţială decât de adversitate. Lucrurile se amestecă într-o suprapunere echivocă a datelor cotidianului recognoscibil cu elementele unui plan mitic, imemorabil chiar. Este o amalgamare resimţită şi în „împăcarea” dintre cei doi antipozi. Firea moale şi abulică a lui Serafim se ridică peste cea răutăcioasă şi cinică a lui Anghel printr-o înaltă contemplaţie filosofică, un fel de acceptare a toatelor care sunt într-o superioară detaşare. Istoria cu incongruenţele şi adversităţile cotidianului este, până la urmă, trecută într-un plan al provizoratului şi luată între paranteze de un fond mitic ubicuu şi atotbiruitor, care nu e altceva decât însuşi spiritul locului.

Ceea ce a fost posibil într-un roman-parabolă nu mai e fezabil pentru o scriere de investigaţie psihologică şi socială cum e „Singur în faţa dragostei” de A. Busuioc, apărut în acelaşi an, 1966, cu „Povestea…” lui Vasile Vasilache. Deviantul totalitarist are aici o faţă torturantă colectivistă, fiind reprezentat de un colectiv de învăţători cu un director obtuz şi dogmatic în frunte, o bioloagă care dă tonul unor „elevate” discuţii intelectuale şi alţi aderenţi ai primatului materiei asupra spiritului, al existenţei asupra conştiinţei, postulate de părintele „materialismului dialectic”. Toţi aceştia sunt produsul şcolii noi şi nu mai au nimic cu satul, cu acea colectivitate rurală ancestrală prin care se „preumblă” Anghel şi Serafim. În vidul acesta de umanitate cei care nu sunt contaminaţi încă de rinocerita totalitaristă – Radu Negrescu, Viorica Vrabie şi profesorul de matematici Meer – sunt nişte singuratici şi nişte învinşi izolaţi, fără putinţă de a schimba ceva. Ironicul Radu Negrescu mai speră o salvare pentru sine, aşteaptă „Marele semnal”, anunţul că a fost admis la doctorantură. Fireşte, e o iluzie, pe care, în partea a doua a romanului său, Vasile Vasilache o supune unei totale demistificări: Academia de Ştiinţe nu e decât o pepinieră de pseudosavanţi, iar ştiinţa se reduce la o hilară „teorie a ţânţarului”.

Primul scriitor basarabean care pune problema deviantului totalitarist autohton în cadrul unei problematici ontologice este Vladimir Beşleagă. Romanul „Noaptea a treia”, scris în 1969-1970 şi publicat abia în 1989, oferă într-o textură încărcată şi convulsivă tragedia profundă a unui neam fracturat în interiorul său, rupt de cadrul organic de viaţă, înstrăinat de relaţiile de rudenie fireşti. Deviaţia se produce pe două planuri. Mai întâi, Nichifor Fătu (numele sugerează pregnant un „făt canibalic” al noii puteri) e cel care se încadrează imediat în acţiunile de represiune ale regimului sovietic împotriva consătenilor săi, cu o convingere greu de explicat altfel decât prin prezenţa stimulativă şi instigatoare alături de el a străinului Guja, figură diabolică, un fel de comisar omniprezent, şi printr-o morbidă dorinţă de putere şi de parvenire proprie numai marginalului. De o cruzime la limită cu animalitatea, el supune mai întâi neamul soţiei represaliilor, apoi îi rupe pe copiii săi de la mama lor, pentru ca, în final, ajuns o epavă, obsedat de spectrele unui colos din piatră, un monument al lui Stalin neterminat, blamează slăbirea frâielor şi, într-o încăierare cu fiul Filimon, îl ucide pe acesta. Fiind un veritabil „făt” al unei istorii a violenţelor şi a crimei, întruchipare autohtonă a unui timp totalitar bestial, ca şi strămoşul său mitic, Chronos, este dominat de stihia distrugerii. Ca şi acesta, el îşi devoră copiii. Îi devoră într-un sens specific regimului totalitar comunist, rupându-i de mamă, suprimându-le conştiinţa de sine, inoculându-le ideea unei identităţi false, fanteziste. De aici tragedia lui Filimon, deviantul autohton supus unui regim brutal de amnezie forţată, cel care însă vrea (şi în pragul morţii reuşeşte) să înnoade firele rupte ale destinului său fracturat printr-un act suprem de conştiinţă de sine. „Fătul canibalic” a reuşit doar fizic să-l suprime pe Filimon, rămânând neputincios în faţa a ceea ce autorul a numit în subtitlul romanului „calea anevoioasă a cunoaşterii de sine”, care nu e altceva decât o sete nestăvilită de identitate, o revenire oarbă, ca împlinirea unui destin, la mama, la casa bătrânească, la rădăcini. Filimon, deviantul uman mutilat, amnezic, găseşte axa interioară, reface „nervul” rupt printr-un efort titanic de restabilire a datelor realităţii în cadrul lor ontologic, al identităţii de neam şi al elementului matern originar. Odată ce „paternul” a fost înghiţit şi asimilat de tribulaţiile unei istorii străine, unic reper şi unică salvare de bastardizarea totală rămâne maternul. Aici, trebuie să recunoaştem, Gr. Vieru a avut o intuiţie genială când şi-a fixat întreaga creaţie de până la 1990 pe imaginile mamei, seminţei, a cuibului, a ţărânii care germinează, lărgind şi adâncind de la carte la carte semnificaţiile maternităţii într-un mit cu puternice conotaţii de rezistenţă antitotalitară. Maternul prin definiţie nu are (nu poate avea) devianţi. Devianţii materni au apărut în Basarabia abia în comunismul postsovietic. O „Zina mitralierista” e simbioza târzie, abominabilă a vechiului comunism cu ceea ce s-a numit „capitalism sălbatic”.

Andrei Ţurcanu