„Sunt ca o scoică goală”, îmi scria săptămâna trecută o prietenă, citând dintr-un alt scriitor în vogă acum, Haruki Murakami. Îmi scria dintr-un oraş străin, unde s-a dus inclusiv – sau mai ales? – pentru a-l vedea pe EL. Iar EL, care doar câteva zile mai devreme îi spunea la telefon cât de mult o aşteaptă, a dispărut. Subit. După câteva zile de aşteptare/căutare, prietena mea şi-a zis că, poate, EL a murit. Dar, vorba dramaturgului, nu se moare din întâmplare.
S-au văzut totuşi, în ultima seară. Au băut un pahar de vin, iar ea nu a putut scoate din el o minimă explicaţie. Decât o glumă despre cei doi euro pe care i-i datora de la o întâlnire precedentă. A doua zi, în avion, EA a descoperit o monedă de doi euro în poşetă. Doi euro care, pentru EA, erau o punte. Un simbol. Pentru EL… doar o datorie. „Aşa ne ducem noi viaţa mai departe. Oricât de profundă e pierderea pe care o suferim, oricât de important e lucrul care ni se interzice, chiar dacă suntem complet schimbaţi şi nu ne-a mai rămas decât stratul fin de piele din exterior, reuşim să ne ducem viata mai departe în tăcere”. (Haruki Murakami, „Iubita mea, Sputnik”).
Sursa: Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
