Două sărbători prost înțelese, dar fastuos serbate

Semnificațiile Independenței sunt răstălmăcite de toată lumea și nelumea, ajungând să fie elogiate până și de Voronin, Dodon sau Usatîi; indivizi care reprezintă prin tot ceea ce gândesc și fac ei toate cele de care am încercat noi să ne desprindem prin proclamarea Independenței. Servilismul, docilitatea, slugărnicia, umilința, exploatarea unor categorii sociale, etnice și politice în favoarea partidului unic moscovit și comunist, sunt elemente pe care, zi de zi, dar mai ales pe 27 august, ar fi trebuit să le condamnăm, nu să le proslăvim. Acesta este un reproș pe care i-l adresez susținătorului mediocru al celor trei indivizi, pe care nu l-a interesat niciodată adevăratele valori proclamate în Declarația de Independență și care, pur și simplu simte o durere acută în cot de fiecare dată când cineva îl instigă să mai pună mâna pe documente sau, generic, pe carte.

Concret, ce ar putea avea în comun dodoniștii, usatiștii și voroniștii cu proclamarea condamnării anexării de la 1812, a pactului criminal Molotov-Ribbentrop și a ocupării prin forță a teritoriilor Basarabiei, nordului Bucovinei, ținutului Herța și a RASSM (Transnistriei)? Anume aceștia sunt termenii în care autorii Declarației au definit firava, dar entuziasmata la acea vreme statalitate (temporară) republico-moldovenească de atunci. Astăzi, însă, tocmai aceste principii fundamentale trecute chiar pe prima pagină a Declarației de Independență sunt ignorate flagrant de către impostorii promoscoviți, dar și de către unii dintre ”concurenții” lor proeuropeni în ale furatului.

Aceștia din urmă evită să vorbească și să acționeze, de ani buni și cu mici excepții, în spiritul prevederilor din „Certificatul de naștere” al RM, referitoare la nenorocirile venite din afara granițelor. Mai mult, ei adaugă la acestea periodic mult mai perversele nenorociri pe care ei înșiși le-au generat prin călcarea în picioare a angajamentelor față de propriul electorat, furturile sistematice din bugetul statului și lenea cronică pe care o promovează în instituțiile statului, respectiv în veșnic-vinovatului-de-toate-relele „sistem”. Având conștiința încărcată cu generarea, sprijinirea sau tolerarea acestor agresiuni împotriva democrației și a propriului popor, artizanii dezmățului se încumetă, totuși, să apară în public, să țină prelegeri despre demnitate, onoare și sacrificiu, în timp ce concetățenii noștri cărora aceste trăsături chiar le sunt proprii sunt ignorați. Mă refer, bineînțeles, la veteranii care au luptat împotriva moscoviților, a combatanților de pe Nistru și a autorilor Declarației de Independență.

Tolerarea separatiștilor transnistreni, de exemplu, precum și „negocierile” (a se citi „căciulirea”) cu agresorii din Federația Rusă sunt palme date celor care și-au sacrificat sănătatea și viața pentru ca Republica Moldova să poată privi spre Vest cu fruntea sus, pentru ca noi toți să putem face parte din Organizația Națiunilor Unite, din Consiliul Europei și, eventual din Uniunea Europeană și Alianța Nord-Atlantică. La fel și tolerarea embargoului rusesc, defilarea în Piața Roșie, vânzarea proprietății statului (de la soluri și păduri până la întreprinderile de stat și conductele de gaz), îi fac pe cei mai mulți dintre cei care țin astăzi discursuri niște banali găinari, care au profanat aspirațiile concetățenilor lor de la 1991 încoace.

Aceleași lucruri pot fi spuse și despre cea de a doua sărbătoare, Limba noastră cea Română, care nu poate fi desprinsă în niciun fel de prima, fiind o continuare logică și simbolică a spiritului Declarației. Asta pentru că, limba română, alături de celelalte elemente identitare ale națiunii noastre române, ne-au permis să avem astăzi această independență relativă față de imperiul rus. Anume acestea au constituit nucleul rezistenței colective, dar și individuale a fragmentului de popor român din stânga Prutului. Fără dăinuirea acestora, astăzi am fi făcut, probabil, parte din federația sărăcită de paranoicul și totodată popularul Putin, fiind izolați de lumea civilizată.

Privite din acest unghi, festivitățile publice derulate cu acești indivizi în frunte n-au cum să pară altfel decât tragi-comice. Tocmai de aceea, din ce în ce mai mulți oameni cu bun simț aleg să nu participe la acestea, ci să celebreze adevăratele semnificații ale acestora, departe de mass-media aservită, de gălăgia discursurilor ipocrite și de amnezia colectivă care însoțesc, inevitabil, niște manifestații grandioase ale unei entități minuscule; prin aceasta sporind, fără să vrea, alienarea de instituțiile propriului stat.