Întâi cu Iașul, pe care l-am apropiat prin sport și istorie, apoi pe rând, cu diferite ocazii, cu mai toate orașele importante ale României: Oradea, pentru că acolo am avut mai multe activități academice și universitare, cu oameni dragi pe care-mi place să-i revăd de fiecare dată când am ocazia; București, pentru că am putut sta la Colegiul Europa Nouă, unde Andrei Pleșu a făcut o oază de inspirație și creativitate intelectuală unică pentru spațiul românesc; Timișoara, pe care am descoperit-o datorită lui Nicolae Simatoc, ale cărui drumuri încurcate de la Grimăncăuți spre orașul de pe Bega m-au adus și pe mine acolo, în căutarea urmelor sale fotbalistice; Clujul, unde se află Ioan Aurel Pop și o pleiadă minunată de istorici ardeleni, dar pe care l-am descoperit și datorită punților jurnalistice create de TVR Cluj. Într-un cuvânt, România este patria mea, de la Nistru până la Tisa, dar și dincolo de aceste hotare, spre stepele kazahe din Karaganda sau Djekazgan, pe unde au fost duși românii de diferite regimuri odioase. Sau la Paris, Milano și Chicago, unde i-am găsit veniți de bună voie sau nevoie. Oriunde e patria mea, dacă simt acolo suflarea românească.
Probabil, din acest considerent am simțit în acest an ziua Unirii Basarabiei cu România mai intens și mai profund decât în alte dăți. Senzația reunificării spațiului românesc plutește în aerul Basarabiei, dincolo de magia „anului 2018”. Altfel decât la 1989/1991, când o credeam iminentă și inevitabilă. Mai promițătoare decât atunci când i se frângeau aripile în 1992, prin războiul pe care ni l-a impus Rusia. Sau decât în timpurile de răstriște agro-comuniste, sneguriste, lucinschiste sau voroniste, care ne-au băgat pe gât „moldovenismul statalist” românofob și antieuropean. Mai mulți factori întăresc această senzație de reunificare a R. Moldova cu România. În primul rând, românismul n-a putut fi scos din basarabeni și nu va putea fi scos vreodată, lucru pe care cei care modelează acest stat de paiață vor trebui să-l ia în considerare întotdeauna. Naționalismul, ca și religia, are o componentă irațională, metafizică, care deseori, dacă nu întotdeauna, nu depinde de lucrurile clădite de oameni și merge împotriva lor. Crezut anihilat și muribund după uciderea sa metodică între 1992 și 2009, fie de cei care au luptat deschis împotriva lor, fie voalat, ca Roșca și acoliții lui, care l-au folosit în alte interese, curentul unionist a renăscut după 2009 cu o altă forță și vitalitate, fiind preluat de tineri, cei care au făcut limba și istoria românească prin școlile basarabene sau prin liceele și universitățile din România. Iar naționalismul românesc nu-i ca cel „moldovenesc”, făcut de sovietici prin laboratoare lingvistice și istorice. El are porniri seculare, are o limbă, cultură și tradiții care au dăinuit în acest spațiu din cele mai vechi timpuri. Nu-i bai că avem două state românești separate. Românii au mai trăit în state separate și sub dominații străine, fie pentru că nu erau maturizați pentru o asemenea unificare, fie pentru că acest lucru nu-l doreau alții. Dar ce a avut de întâmplat s-a săvârșit, pentru că națiunile sunt ca și oamenii, au pragurile lor de maturitate și înțelepciune, pe care le ating atunci când le vine sorocul.
În al doilea rând, această senzație de reunificare este amplificată de succesele României ca stat-membru NATO și UE, unde atestăm o redresare a nivelului de viață, pensii și salarii mari, ritm de dezvoltare economică sporit și o luptă cu fenomenul corupției pe care nu l-a cunoscut niciun stat european în ultima vreme. Din acest considerent, magnetismul ideii de reunificare conține nu doar o componentă de sânge, dar și una de oportunism, de judecarea nuanțată a „ferestrei de oportunitate” pe care o deschide ideea de reîntregire, inclusiv pentru minoritari. Mai ales simțim acest fapt pe fundalul falimentului statal al R. Moldova, care prin corupția existentă și oligarhizarea instituțiilor sale nu mai oferă cetățenilor săi soluții viabile pentru prezent și mai ales pentru viitor. Nu în cele din urmă, această avalanșă de unionism își are explicație în contextul regional și internațional inflamabil și exploziv, care pune serios problema securității acestui stat și a cetățenilor săi. Întrebarea firească cine ne va apăra de tăvălugul armatelor ruse a fost expres formulată la 1918 și mai are valabilitate și până acum. Pentru că armata moldovenească, fără intenția de a jigni mulți dintre oamenii care slujesc acolo și îi vreau binele, n-ar putea rezista nici 10 minute în fața unei agresiuni militare de genul celei din Ucraina. Totul are logică prin urmare, iar ceea ce s-a întâmplat pe 27 martie 2016 la Chișinău, are o explicație irațională, empirică, de oportunism și securitate, care împreună îi va determina pe basarabeni să facă o alegere corectă a destinului lor alături de România.
Această zi, dar și zilele minunate premergătoare datei de 27 martie, le-am întâlnit, fără pic de regret, la Târgoviște, în vechea capitală a Țării Românești, care timp de peste trei sute de ani a fost unul din cele mai importante centre politice, economice și culturale ale spațiului românesc. Simbolică prezență deci, mai ales că veneam pentru prima oară în acest oraș, la invitația Universității Valahia și cea personală al bunului meu prieten Silviu Miloiu, care, dincolo de activitatea sa academică impresionantă, este un om de o cumsecădenie deosebită.
Pentru un istoric modelat la Iași, cunoașterea istoriei Țării Românești rămâne întotdeauna o mare provocare și un teren permanent de cunoaștere, lucruri pe care nu încetez să le constat ori de câte ori întâlnesc colegi din fosta Valahie. Mă erijez prin urmare în ipostaza de elev ascultător și îi las să vorbească, fiind fascinat de faptul că am ales să fac această meserie în viață, care îmi scoate în față oameni de la care permanent am ceva nou să aflu și să învăț.
Păstrând proporțiile, Târgoviște este etern și plin de istorie, un fel de „Roma românească”, iar cunoscând istoria sa, afli de fapt istoria Țării Românești și înțelegi de unde vine forța unității românești. Pentru că spre deosebire de moldoveni, care și-au plimbat capitalele pe la Baia, Suceava, Iași sau Chișinău, muntenii de la 1396 până în 1714 au avut centrul istoriei lor la Târgoviște. Nu-i de mirare deci că oriunde calci în acest oraș, dai peste un monument sau lăcaș de importanță istorică, fie biserică, mănăstire, conac boieresc sau casă de raport. Asta fără a vorbi de proximitățile orașului, care păstrează numeroase mărturii ale acestei vechimi istorice. De la Mircea cel Bătrân la Constantin Brâncoveanu, treizeci și trei de voievozi și domnitori ai Țării Românești, paradoxal și simbolic din neamul Basarabilor, și-au avut reședința la Curtea Domnească din Târgoviște, printre care marii domnitori Vlad Țepeș, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul sau Matei Basarab. Fiecare din ei au lăsat sau au încercat să lase urme de neuitat în istoria acestui oraș, dar traseul istoriei sale duce departe, încă în neolitic. În Muzeul de Arheologie se găsesc vestigii ale culturilor de tip Stancevo-Criș, Gumelnița, Coțofeni, apoi din perioada bronzului și din epoca fierului. Bine ilustrate în muzeu sunt podoabe și unelte geto-dacice din vremea regilor Daciei, Burebista și Decebal, și ulterior monede ce dovedesc cuprinderea zonei în aria culturii materiale daco-romane (sec. I-III) și apoi bizantină (sec. V-VI). În cartierul Suseni din actualul Târgoviște s-au găsit urme ale unei așezări din sec. II-V, peste care este suprapusă alta protoromână din sec. VIII-X. Peste acestea, s-a format o așezare rurală în sec. XII-XIV, din care s-a dezvoltat târgul medieval.
Perioada medievală i-a adus recunoașterea ca târg de importanță europeană, unde se schimbau mărfuri sosite din trei continente cu cele ale producătorilor locali. Prima mențiune a orașului, la 1396, este făcută de cruciatul bavarez Johann Schiltberger, care a vizitat orașul cu ocazia pregătirilor pentru lupta de la Nicopole. În timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, orașul a devenit principala reședință domnească a Țării Românești. Tot în timpul acestui domnitor a fost refăcută Curtea Domnească, ale cărei ruine împrejmuiesc astăzi Turnul Chindiei, dar ultimele cercetări arheologice au avansat ideea că o curte a fost ridicată aici înainte de Mircea cel Bătrân.
Simbolul orașului este Turnul Chindiei, construit în timpul lui Vlad Țepeș, urcat pe tron în 1456 cu sprijinul prietenilor săi Ioan Huniade și Ștefan cel Mare. Funcţia sa era de supraveghere şi de apărare. De pe platforma crenelată a turnului, gărzile curţii supravegheau împrejurimile pentru a surprinde apropierea inamicilor. Clădirea a servit, de-a lungul timpului, ca foişor de foc, pentru stocarea tezaurului sau ca închisoare. În legătură cu originea numelui „Chindia” sunt două ipoteze. Prima variantă susţine că numele vine de la „chindii”, nişte ospeţe care se desfăşurau în apropierea turnului. Conform celei de-a doua ipoteze, numele este un arhaism ce înseamnă „apus”. Astfel, numele ar avea legătură cu rolul acestei construcţii, din care soldaţii dădeau, pe înserat („pe la chindii”), semnalul prin care cele cinci porţi ale oraşului erau închise. După acest moment, era interzisă ieşirea din oraş pe tot parcursul nopţii, iar locuitorii aveau obligaţia de a nu circula pe străzi şi de a nu întreţine focuri în aer liber care ar fi făcut oraşul vizibil de la distanţă.
Voievodul Radu cel Mare reclădește începând cu 1499 Biserica „Sf. Nicolae din Deal”, cunoscută azi ca Mănăstirea Dealu, care va fi terminată de urmașul său Vlad cel Tânăr. Aici este înhumat capul lui Mihai Viteazul și îngropați încă opt domnitori ai Munteniei. Tot aici a activat primul meșter tipograf din Țara Românească, Macarie, care a tipărit, începând cu anul 1508, primele trei cărți în limba slavonă cunoscute la noi: „Liturghierul” (1508), „Octoihul” (1510) și „Evangheliarul” (1512). În anul 1585 Petru Cercel a ctitorit Biserica Domnească din Târgoviște, construcție din cărămidă, de plan cruce greacă înscrisă, cu trei turle și un amplu pridvor deschis pe coloane, monument care atestă maturitatea arhitecturii muntene din secolul al XVI-lea. De la Târgoviște a reușit Mihai Viteazul în 1600, pentru prima oară, Unirea celor trei principate românești – Țara Românească, Moldova și Transilvania. În timpul său, Târgoviște este ocupată de turcii lui Sinan Pașa, care fortifică zona centrală. Constantin Brâncoveanu a asigurat timp de un sfert de secol (1688-1714) stabilitatea țării și a fost ultimul domnitor care și-a păstrat sediul domnesc la Târgoviște. În timpul său, reședința de vară a țării s-a aflat la Târgoviște, iar cea de iarnă la București. După domnia sa, capitala se mută la București, eveniment în urma căruia Târgoviște a început să piardă din puterea economică, precum și din populație.
N-am fost la Chișinău în zilele Unirii, chiar dacă am urmărit cu atenție ce s-a întâmplat acolo. Am mai făcut o punte de legătură cu spațiul românesc, unind o veche capitală românească cu una mai nouă. La Târgoviște se simt și se fac lucruri profunde pentru Basarabia, auzite de la înalții diriguitori ai urbei și județului, care investesc în școlile și grădinițele din R. Moldova, cât și de la cei din conducerea Universității Valahia, care este un important centru universitar pentru studenții basarabeni. Acolo fiind, s-a spus și s-a dorit să se creadă că lucrurile începute la Chișinău să aibă continuitate și să nu fie compromise de oamenii care au folosit și vor să folosească unionismul în scopuri diferite decât unitatea românească. Pentru că prea mult timp această idee a servit intereselor unor oameni care au jucat rolul de păpușari de decor ai Moscovei sau/și care s-au perindat prin culoarele de putere „statalistă” pentru a dori să se scoată basma curată prin îmbrățișarea unionismului.
