Al doilea oraş ca mărime din Grecia şi principalul din regiunea greacă Macedonia, Salonic (sau în gr. Thessaloniki), este o localitate istorică cu o populaţie de circa 900 de mii de locuitori. Multe dintre monumentele paleocreştine şi bizantine de aici au fost înscrise, în anul 1988, pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO. E un oraş frumos, senin şi vesel. Dar ceea ce îmi place mai mult – Salonic e un oraş tânăr. Pe străzile lui vei întâlni sute de adolescenţi care mişună ca furnicile. Totuşi se pare că aceste „furnici” europene sunt nişte specii mai noi şi mai… – mă tem să spun – „evoluate”. Aici, tinerii îşi petrec zilele în centrul oraşului, discutând sau cântând la chitară, iar serile – în cafenelele şi barurile de pe malul mării. Oricât am încercat, n-am izbutit să înţeleg care este orarul în şcoli, pentru că elevii umblă brambura prin oraş atât dimineaţa, cât şi seara târziu. Cu programul studenţilor m-am lămurit mai repede. Aceştia au, de obicei, câte un curs, două pe zi. Lecţiile pot începe la ore diferite, între 9.00 şi 18.00. Timpul liber e folosit în diverse moduri, căci studenţii au aici mai multe oportunităţi. Ei pot frecventa gratuit, de luni până vineri, sălile de sport, unde ai posibilitatea să înoţi, să joci volei, fotbal, baschet, tenis sau ping-pong, să tragi de fiare sau să faci fitness, să dansezi salsa, tango ori ceva mai modern. Cantina studenţească îi asigură cu un prânz şi o cină gratuită.
Două luni de zile m-am tot întrebat unde-i criza. Auzeam vorbindu-se despre „ea” la ştiri, citeam despre „ea” pe internet, îmi povesteau prietenii, dar aici, aproape de inima Greciei, nu găseam criza nicăieri. Vezi aceleaşi cozi, până la uşă, la casele din magazinele scumpe. Aceleaşi cafenele de pe malul mării sunt umplute până la refuz cu greci care-şi beau liniştiţi cafeaua. Oricât ar tăia din salarii şi prime de vacanţă, guvernul nu va determina niciun grec veritabil să renunţe la programul pe care l-a avut până acum. Ziua începe pe la ora 9.00, când elenii se trezesc şi merg la lucru. Aceştia muncesc până pe la 13.00, apoi au pauză până la ora 16.00 (de fapt, în acest răstimp, nici măcar autobuzele nu circulă). De la 16.00 lucrează până 18.00, lunea şi sâmbăta, şi, respectiv, până la 20.00 în celelalte zile ale săptămânii. Duminică nu funcţionează nimic, nici măcar alimentarele. Deci, dacă ai rămas fără mâncare, va trebui să te mulţumeşti cu ciocolată şi gume de mestecat de la chioşcuri.
În schimb, grecii duc o viaţă de noapte foarte activă. Ora 1.00 sau 2.00 noaptea nu este nicidecum o ora târzie, căci poţi vedea pretutindeni lumini aprinse în case, poţi auzi muzică răsunând. Într-o seară, m-am trezit că aud râsete şi muzică live de mi se părea că vecinii au organizat vreun cocktail sau vreo recepţie ca în filmele hollywoodiene. Oricum, pe eleni zgomotul nu-i deranjează, căci ei vorbesc repede şi tare. Dacă îi întrebi în engleză ceva, ei îţi vor răspunde în greacă, iar dacă le spui că nu înţelegi nimic, ei vor continua să-ţi explice tot în greacă. Chiar şi atunci când le spui în greacă: „Nu înţeleg nimic!”, ei continuă să vorbească. Pe de altă parte, dacă dai peste vreunul care ştie engleza şi îl întrebi unde e zahărul în supermarket, acesta îşi va lăsa căruciorul şi cumpărăturile şi te va conduce spre raftul dorit…
Deşi politicoşi şi binevoitori, grecii sunt extrem de leneşi. Lor le place să spună că, dacă există ceva ce poţi lăsa pe mâine, atunci trebuie să laşi numaidecât. Nu se grăbesc, ci savurează fiecare clipă. Nu se spetesc mai mult decât în orele de lucru, deşi nu am văzut niciun afiş care să specifice orele de muncă pe nicio instituţie din Salonic. Fiecare grec este stăpânul vieţii şi al muncii sale. Începe şi termină să lucreze când vrea. Fiecare familie are în medie 2-3 maşini, de aceea străzile, pe marginea cărora cresc copaci de portocale, sunt mereu pline de maşini, astfel încât este aproape imposibil să găseşti un loc de parcare. Maşinile din Salonic nu sunt maşini glamurate, ca în Chişinău, căci elenii nu pun preţ pe lux şi avere. În ultima vreme, ei preferă să conducă motorete. Mai mici şi mai comode, motocicletele virează abil printre automobilele care staţionează la semafor, pe străzile devenite de trei ori mai înguste din cauza şirurilor de maşini parcate.
Există două locuri în Salonic care se bucură de un statut special. În activitatea acestor două instituţii nu se poate amesteca nimeni, nu poate intra nici măcar poliţia. Primul dintre aceste două locuri este Biserica. Oraşul are biserici foarte vechi şi deosebit de frumoase. Al doilea însă e departe de sfinţenie şi pietate – campusul universitar. Mare mi-a fost mirarea când, în prima zi de universitate, m-am pomenit în faţa clădirii centrale cu zeci de angajaţi ai blocului administrativ. Eram curioasă să aflu din ce cauză profesorii, decanii şi rectorii stăteau afară. Răspunsul m-a lăsat cu gura căscată. Se pare că, de două zile, un grup de studenţi preluaseră controlul asupra universităţii, iar profesorii încercau să negocieze cu ei, pentru că, înţelegeţi dumneavoastră, studenţii nu puteau fi scoşi cu forţa: poliţia nu are voie să intervină în astfel de chestiuni. Deci, studenţii trebuie să iasă singuri din clădire, convinşi că au greşit. Cu siguranţă, acestor europeni le-ar trebui un pic de comunism, care să-i trezească la viaţă…
În timp ce Europa fuge de comunism ca de râie, în universităţile greceşti vezi peste tot pancarte comuniste şi chemări la proteste. Pe holuri, vei întâlni studenţi fumând împreună cu profesorii, aşezaţi pe mese, pervazuri sau chiar pe jos. Dacă întârzii la curs cu o oră, nu-i o problemă. Profesorul îţi urează zâmbitor „bine ai venit!”, apoi îşi rulează senin o ţigară, fumând-o în timp ce predă. Dacă vii la facultate şi vezi un grup de tineri cu steguleţe roşii şi pancarte comuniste la intrare, înseamnă că iară-i grevă. Ore nu se fac, instituţiile publice nu funcţionează, studenţii se reîntorc în cafenele, unde, printre altele, vor pune la cale noi proteste. Ei nu ştiu, n-au simţit, n-au trăit un regim comunist.
Aşa cum spunea şi Churchill, „democraţia este un sistem politic prost, dar cel mai bun dintre cele pe care omenirea le-a inventat”. De cum am păşit pe tărâmul fermecat al Europei, trăiesc într-o uluială continuă. Europenii nu încetează să mă uimească.
Speranţa State,
din Salonic
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
